Filip macedoneanu, a fost un elev strălucit al lui Epaminondas. El a stat la Theba 3 ani, timp în care învată arta războiului. În 359, Filip ajunge regele Macedoniei. Primului său gand e să întărească stăpânirea macedonenilor asupra unei mari părţi din Peninsula Balcanică prin supunerea unor triburi trace, să aducă Ellada sub ascultarea sa.
La Theba învăţase modul în care trebuie organizată o armata de elită. Pentru îndeplinirea gândurilor sale de mărire crează o armată modernă pentru epoca respectivă, al carui nucleu îl forma falanga.
Falanga era formată din 16 rânduri ( acest număr putea varia între 4 şi 50 ). Armamentul obişnuit era compus din: cască, platoşă, scutul rotund, lance şi sabie cu două taişuri.
Filip impune supuşilor o aspră disciplină şi aduce unele îmbunătăţiri în ceea ce priveşte armamentul. Infanteria era formată din mici proprietari, care poartă, ca şi hopliţii greci cască, scut, sabie scurtă şi lancie.
Inovaţia lui Filip: lungimea lăncii variază între 4 – 7 metri. Rândurile din spate au lancie mai lungă, încât atunci când lancile sunt coborate soldatul din faţă este protejat de mai multe lanci, falanga devenind un zid de fier. Rândurile sunt atât de scurte încat falanga se mişca greoi. Rolul ei pe câmpul de lupta este acela de a îngădui trupelor uşoare să se rafacă la adapostul ei, formând un meterez neclintit în jurul căreia pivoteaza restul oastei.
Călărimea este formată din nobili macedoneni şi, în parte, din traci. Şi infanteria şi cavaleria sunt antrenate şi obişnuite cu manevrele tactice savante pe care Filip le învaţase la Theba.
Naşterea lui Alexandru a fost învăluită de multe povestiri fantastice de către biografi antici. A venit pe lume în ultimele zile ale lunii iulie a anului 356 î.e.n., în palatul de la Pella.
Legenda spune ca se născuse în noaptea când nebunul Herostrat incendiase templul zeiţei Artemis din oraşul Ephes ,una din cele şapte minuni ale lumii. De la tatăl său, Alexandru a moştenit o inteligenţă sclipitoare, energia şi îndrăzneala în momentele grele.
Mama sa Olimpia, o prinţesă epirotă vijelioasă, autoritară, orgolioasă şi adeptă a unor culte mistice, îi va transmite unele pasiuni violente, dragostea pentru literatură şi dorinţa de glorie nestăpânită. Primul sau pedagog, Leonida, o rudă săracă a Olimpiei îi va da o educaţie “spartană", extrem de severă, până la vârsta de 13 ani. Mulţi ani după aceea îsi va aminti Alexandru de vergile lui Leonida.
În anul 343, copilul Alexandru împreuna cu alţi fii de la curte, camarazi de arme de mai târziu, ca Leonnatos, Hephaistion, Nicanor, Marsyas, primeau ca profesor pe celebrul filozof Aristotel. Departe de Pella, în localitatea Mieza, timp de trei ani, ei au studiat temeinic ca într-un “pension”.
Pe vremea lui Plutarh, după cinci secole , se mai păstrau acolo băncile aşezate în locuri umbroase unde predase Aristotel. Profesorul şi învăţatul Aristotel era considerat ca un “secretar al naturii”, datorită variatelor sale cunoşţinte enciclopedice din domeniul istoriei, retoricii, metafizicii, geografiei, ştiinţelor naturii s.a., domenii în care l-a iniţiat pe tânărul vlastar regal.
După încheierea misiunii sale de profesor al lui Alexandru , Aristotel s-a stabilit la Atena, unde a deschis o şcoală numită “Liceul”. În marele oraş al culturii greceşti, filozoful a atras în jurul său tineri dornici de învăţătură din întreaga lume grecească, pe care i-a iniţiat în tainele ştiinţelor naturii,
ale literaturii, filozofiei, artei etc.
“Universitatea” lui Aristotel din Atena luase locul “Academiei” lui Platon, fostul sau profesor, unde învăţătura avea un caracter abstract şi idealist. În drumul său spre Orient, Alexandru a ţinut mereu legătura cu fostul său dascăl, căruia îi trimitea la Atena plante, animale şi diferite minereuri pentru studiu, necunoscute în Grecia. Marele filozof a murit la un an (322 î.e.n.) după dispariţia prematură a elevului sau. Partidul antimacedonean din Atena îl alungase din oraş pe Aristotel, considerat ca om de încredere al Macedoniei şi periculos statului atenian.
Bibloteca şi laboratoarele de cercetare ale învaţatului filozof au fost răvăşite şi în parte distruse.
Mândru că neamul sau se trăgea (după legendă) din Heracle şi Achile, Alexandru memoriza cu pasiune versurile lui Homer, recita încantat din poezia lui Pindar şi din tragediile lui Euripide. ”Socotea şi numea Iliada merindea trebuincioasă pe calea virtuţii războinice”- scrie Plutarh.
Legendele din această perioadă vorbesc despre exerciţiile sale fizice, despre pasiunea pentru vânătoare şi despre ingeniozitatea cu care a ştiut să îmblănzească pe armăsarul sau Bucefal, un cal excepţional, cu care va parcurge Orientul până la Indus. Studiile de la Mieza se terminară brusc în anul 340, când Alexandru fu rechemat la Pella, ca să ţina locul părintelui său plecat la război în Tracia.
După faptele eroice de la Cheroneea , unde comandase o aripă a oastei macedonene, Filip îl trimise într-o misiune diplomatică la Atena. Acolo admiră pentru prima şi ultima dată minunatele monumente de pe Acropole.
Un dezacord între Alexandru şi Filip s-a produs o dată cu noua căsătorie a regelui, când un unchi al Cleopatrei Eurydice , noua regină contesta legitimitatea succesiunii la tron a prinţului.
Alexandru se autoexila în Epir, urmat de prietenii săi Harpalos, Ptolemeu, Nearh şi alţii. Împăcarea şi reântoarcerea la Pella a tânărului au fost opera corintianului Demaratos, cel care îi adusese calul Bucefal.
Atunci când a fost asasinat Filip, Alexandru era în capitala regatului şi nimeni nu i-a mai putut contesta dreptul la succesiunea tronului.
Harta Imperiului la sfarsitul domniei lui Filip macedoneanul.
Portretul fizic al lui Alexandru ne-a fost transmis în poza lui Plutarh, imortalizat în marmura sau bronz de sculptorul oficial al curţii sale, Lisip din Sicyon, şi reprodus pe monede, mozaicuri, picturi, etc. Dar adevăratul portret -realist - nu-l cunoastem, deoarece Lisip l-a idealizat conform manierei timpului. Capul lui prezenta un aspect leonin, puţin aplecat spre umărul stăng, cu fruntea largă, parţial acoperită de şuviţele unei coame bogate, cu ochi strălucitori şi focoşi, şi o piele neobişnuit de albă.
Portretul moral al eroului apare mai sigur în descrierea lui Plutarh: temperament impulsiv, năvalnic şi foarte pornit. ”Iar căldura trupului său - scrie acelaşi biograf - îl făcea pe Alexandru să bea şi să fie iute la mânie”, ca să treaca succesiv de la accese de furie nebunească, la căinţă şi ruşine pentru cele făptuite. Acestor defecte , biografii îi opun calităţile unui om brav, energic, răbdator, în campanii, generos, spirit clar şi sef militar neântrecut.
Pe măsură ce a obţinut marile succese în bătălii, pe masură ce a cunoscut monumentele grandioase ale Orientului şi a avut în faţă concepţia despre monarhia autocrată, Alexandru a pierdut o parte din simţul măsurii, al ordinii şi al cumpătării, ceea ce l-a adus în coflict grav cu macedonenii din anturajul său.
Deşi armata, prin glasurile generalilor Antipater şi Parmenion, recunoscuse că rege pe Alexandru, în faţa noului monarh stăteau destule primejdii. În interior, eventualii pretendenţi la tron - fraţi, veri, unchi şi alte rude apropiate - au fost masacraţi fără milă, cu excepţia fratelui sau Filip Arhidaios, considerat ca debil mintal.
“Epurarea” s-a extins şi în rândul nobilimii macedonene, Olimpia, reantoarsă la Pella, se razbună feroce pe rivala sa Cleopatra, silită să se spânzure.
Dispariţia neaşteptată a lui Filip a produs în Grecia o trezire a spiritului de libertate, atâţat de glasul lui Demonstene.
Liga de la Corint se considera eliberată de obligaţiile asumate viagere, în faţa unui generalisim macedonean mort în 336. Cu rapiditatea sa de acţiune, Alexandru frâna imediat încercările de desprindere a oraşelor greceşti.
La sfârşitul verii anului 336 aparu în Tesalia, apoi la Termopile, unde delegaţii amfictioniei delfice îl întâmpinară ca pe un şef al elenilor. Tebanii, atenienii şi alţii i-au trimis solii de supunere. La Corint, sinedrionul ( consiliul ) ligii i-a recunoscut pe loc calitatea de hegemon în proiectata expediţie împotriva perşilor.
Lui Alexandru îi rămânea acum asigurarea spatelui în nordul balcanic, unde numeroşii dinaşti traci şi iliri aspirau de asemenea la independenţă, după asasinatul de la Pella.
În primele zile ale primăverii anului 335, tânărul rege apăru pe neaşteptate în mijlocul Traciei, pe care o pacifică, trecu apoi Balcanii împotriva tribalilor şi geţilor. Cu o tactică iscusită înfrânse pe tribali, primi o solie de amiciţie din partea celţilor de la Dunăre şi se îndreptă în grabă împotriva geţilor de la nordul fluviului.
Pe malul Istrosului au fost strânse câteva corabii şi numeroase bărci de pescari, cu ajutorul cărora el a trecut pe neaşteptate în câmpia getică, 500 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi. “În timpul nopţii - scrie Arrianus (I, 4) - trecură cu toţii dincolo, într-un loc cu holde bogate, care îi ascundeau de priviri în timp ce se apropiau de mal.
La revărsatul zorilor, Alexandru porni prin lanuri, dând ordin pedestraşilor să culce grâul cu lancile lăsate de-a curmezişiul şi să înainteze astfel până ce vor ajunge în locurile unde câmpul nu era cultivat.
Cavaleria merse pe urmele falangei, tot timpul cât îi trebui acesteia să-şi croiască drum prin lanuri; în schimb, cănd ieşiră din holde, Alexandru îşi conduse cavaleria pe aripa dreaptă şi porunci lui Nicanor să dispună falanga în formaţie lărgită.
Geţii n-au rezistat nici măcar celui dintâi atac al cavaleriei. Îndrăzneala lui Alexandru, care trecuse cu atâta uţurinţa şi într-o singură noapte Istrosul, cel mai mare dintre fluvii, fără să aibă nevoie de vreun pod peste vadul apei, li se părea nemaipomenită; masivitatea falangei îi făcu să între în panică, iar cavaleria lovise puternic în ei. Astfel şi-a început domnia cel mai mare conducător al antichităţii.
Luptele pentru cucerire au început imediat însă Alexandru s-a lovit de o altă mare putere militară, imperiul Persan condus de Darius. Între cei doi conducători au avut loc ciocniri armate la Granic, Issos şi Gaugamela. Aceasta ultima înfruntare între cele doua puteri este cea mai importantă pentru că victoria lui Alexandru însemna lichidarea puterii militare a Imperiului persan.
La Gaugamela, Darius şi-a pus în joc întreaga mulţime a armatei sale rânduită pe un front lung de 9 km, prin care putea uşor învălui linia de bataie a lui Alexandru cu un efectiv de 40.000 de infanterişti şi 7000 de călăreţi. Dispozitivul persan cuprindea alternativ, în linie, infanterie, cavalerie, arcaşi, care de lupta şi elefanţi. Numai aripa dreaptă a lor fusese mai bine închegată, ca o masă compactă alcatuită din cavaleria cea mai puternică.
În faţa numărului imens al duşmanilor, geniul strategic al lui Alexandru a creat un dispozitiv cu totul nou, care-i oferea posibilitatea să atace fulgerător masa duşmană, să o împiedice astfel ca sa-l prindă în cleşte. La aripa lui dreaptă, în faţa lui Darius, şi-a aşezat cavaleria de hetairi condusă chiar de el, iar în centru a rânduit falanga ajutată de pedestraşii aliaţi uşor înarmaţi.
Comanda aripii stângi ce trebuia să facă faţă masei cavaleriei persane a fost încredinţată lui Parmenion, generalul său cel mai destoinic, care dispunea de cavalerie uşoară şi de alte unităţi.
Flancurile frontului lui Alexandru erau ferite de învăluire prin dispunerea unor unităţi de arcaşi ale caror săgeţi puteau lovi la mare distanţă. Misiunea rezervelor strategice din urma frontului macedonean era în primul rând de a face faţa unui eventual atac al inamicului, dacă acela ar încerca o învăluire prin spate.
Lupta a început în dimineaţa zilei de 1 octombrie 331 şi a fost mult mai înverşunată decât cea de la Granic sau cea de la Issos. Atacul l-au deschis carele persane cu coase care atacau în şiruri. Soldaţii lui Alexandru s-au dat la o parte din drumul lor.
Arcaşii şi aruncătorii de suliţi bine pregătiţi din armata lui Alexandru au ştiut să lovească la timp cu armele lor în caii şi conducătorii acestor care, facându-le inofensive. Ordinea, disciplina şi rutina în luptă a armatei lui Alexandru au asigurat victoria asupra masei eterogene de perşi care putea intra uşor în debandadă.
Atacul hotărâtor l-a deschis Alexandru însuşi, în fruntea hetairilor săi, năvălind nebuneşte peste rândurile persane unde se găsea însuşi Darius. A urmat o luptă disperată de cavalerie în care macedonenii şi-au dovedit superioritatea. În acelaşi timp, falanga macedoneană dădea peste cap centrul frontului persan intrat în panică.
”Vazându-se deodată ameninţat din toate părţile, Darius, fricos ca întotdeauna, întoarse cel dintâi spatele, luand-o la fuga; îndată frica puse stăpânire pe perşi…”(Arrianus). Dimpotrivă, pe aripa stângă comandată de Parmenion, situaţia devenise extrem de gravă pentru macedoneni.
Călărimea grea persană spărsese frontul macedonean şi Parmenion pierduse controlul asupra oamenilor săi risipiţi şi gata de fugă. Aceasta l-a silit să ceară disperat ajutorul lui Alexandru. Spre norocul lui Parmenion, victorioşii barbari au pătruns în lagărul cu bagajele macedonenilor, au uitat de lupta şi se preocupau numai de jaf. Cu aceasta, ultima rezistenţă a duşmanilor a fost lichidată tot prin intervenţia salvatoare a lui Alexandru. Dar aceasta l-a întrerupt din iureşul lui pe urmele fugarului Darius, pe care spera să-l captureze viu.
A doua zi era prea târziu,”Marele rege” fugise departe. În mâinile învingătorului cădeau şi de astă dată,”carul, scutul, arcul şi săgeţile lui”. Din învălmaşagul luptei de la Gaugamela, la căderea nopţii, s-au retras în ordine numai mercenarii greci din solda marelui rege şi cavaleria bactriano-sogdiana comandată de strategul Besos.
Pierderile macedonene erau destul de însemnate. Căzuseră 60 de hetairi din jurul lui Alexandru; comandanţi de seamă, ca Hephaistion, Coinos şi Medidas, fusesera grav răniţi. Dar victoria era strălucită. În timp ce Parmenion punea stăpânire în lagărul inamic pe bagajele persane, pe elefanţi şi pe cămile, Alexandru sărea în şa şi relua urmărirea lui Darius, în cursul nopţii. În goana secera cetele de fugari, captura mereu prăzi şi pătrundea în Gaugamela ( dupa o cale de 80 km fără popas ). Fugarul, mai iute, ajunsese în oraşul Ecbatana.
Atât timp cât Darius era liber şi în viaţa, Alexandru nu putea dormi liniştit. Deocamdată renunţa la urmărirea fugarului în folosul ocupării marilor oraşe persane şi a capturării tezaurelor regale.
De la Gaugamela, Alexandru se îndrepta numaidecât spre legendarul Babilon, oraşul cu “o sută de porţi de bronz”, apărat de ziduri lungi de 90 km, de care el se apropia cu armata în linie de bătaie. Dar nu fu întâmpinat cu săgeţi trimise de pe ziduri, ci cu flori aruncate pe carul în care stătea Alexandru, în marş triumfal spre palatul de odinioară al lui Nabucodonosor. Satrapul Mazaios I se supuse şi rămase ca guvernator al Babilonului , cu dreptul de a bate monedă, dar asistat de un general macedonean şi de un trezorier grec.
Alexandru petrecu 30 de zile la Babilon admirând vechile lui monumente pe care le şi restaură. În templul zeului suprem Marduk aduse sacrificii în prezenţa magilor. Peste tot îşi arăta respectul faţă de obiceiurile şi religia Caldeei, persecutate până acum de perşi. Reuşi prin atare comportament sa-şi câştige aceleaşi simpatii ca în Egipt, dar odată cu această şedere în Babilon, Alexandru începu să-şi dezvăluie îndrăzneţul său plan de a face colaboratori din supuşi, iar nu sclavi cum ar fi dorit anturajul său macedonean.
Nobilimea persană îşi dădu seama ca e preferabilă colaborarea cu acest cuceritor, decât împotrivirea fără rost. De acum, din ce în ce mai mulţi nobili persani îşi păstrau funcţiile administrativo-civile sau erau acceptaţi în anturajul militar al lui Alexandru.
Învingătorul străbătu apoi în 20 de zile drumul dintre Babilon şi Susa, unde îl aştepta un detaşament macedonean care pusese mâna pe 50000 de talanţi din palatul regal. În acest mare oraş al Elamului mai descoperi şi grupul statuar din bronz care îi reprezenta pe tiranoctonii Harmodios şi Aristogheiton, lucrat de sculptorul Antenor şi luat ca pradă de Xerxes în 480, atunci când jefuise Acropola Atenei.
Opera fu restituită atenienilor. Banii găsiţi la Susa îl ajutară a se achita de obligaţiile faţă de soldaţi şi a pregăti noi campanii, prin angajarea de alţi mercenari. În palatul din Susa a instalat familia captivă a lui Darius.
În luna ianuarie a anului 330 îşi propuse să înainteze către sud-est, pentru a cuceri oraşele Pars ( Persepolis ) şi Pasargades. Până acolo avea de înfruntat populaţiile de munte ale uxilor, obişnuite a cere sume mari şi de la regii persani, când treceau prin văile şi potecile lor. Rezistenţa muntenilor a fost înfrântă numai printr-o abilă mişcare de învăluire a lui Alexandru, în timp de noapte, când a reuşit să le cadă în spate.
În defileul cunoscut în antichitate sub numele de “Porţile Persidei” întâlni a doua împotrivire serioasă. Ariobarzanes, satrapul Persiei, îi opunea în acest loc o armată de peste 40000 de ostaşi, adăpostiţi în spatele unor ziduri care barau văile. Ei au respins primul atac al macedonenilor. A fost necesară tot o mişcare de învăluire nocturnă, condusă de însuşi Alexandru, ca o parte din armata sa să cadă în spatele persanilor şi sa-i pună pe fugă.
Acesta este cel mai important pas pe care l-a facut Alexandru în drumul spre cucerirea lumii. El deceda în 323 în vârsta de 33 de ani. Gloria şi legenda lui se sprijină nu numai pe faptele sale de arme. În Asia fiind, cerea cărţii din Grecia şi, printre autorii favoriţi, se număra Eschil, Euripide şi Sofocle. Spre deosebire de contemporani, se comporta omeneşte cu cei învinşi, trataţi de obicei ca animalele.
Spre deosebire de Aristotel, cere-l învăţase să deosebească pe helen de barbar, Alexandru gândea că toti oamenii sunt la fel. Aspiraţia lui spre monarhia universală se întemeia pe concepţia lui despre om. Acorda toata grija şi atenţiile cuvenite femeilor din familia lui Darius, lucru neobişnuit până atunci.
După moartea lui Alexandru, imperiul creat se împarte între generalii săi. Cultura greacă este răspândită până la marginile de răsărit ale cuceririlor sale şi rămâne cea mai durabilă cucerire. Este pentru prima dată când Europa exercită o influenţă, pe acest plan, dincolo de Hellespont.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu