Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini

Astăzi, duminică, 26 februarie 2011, ora 18.30, la Casa de Cultură a Studenţilor, am fost la PREMIERA – “Bărbierul din Sevilla”.

A fost o seară extraordinară. "Il barbiere" a fost bravissimmmoooo!!!!!




Barbierul din Sevilla de Gioachino Rossini | PREMIERA
Il barbiere di Siviglia
Operă bufă în trei acte (1816)

Muzica de Gioacchino Rossini (1792-1868)
Libret de Cesare Sterbini, dupa o comedie de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais
Dirijor: David Crescenzi (Italia)
Regia artistica: Matteo Mazzoni (Italia)
Solisti invitati: Contele Almaviva: Liviu Iftene (Opera Brasov); Figaro: Iordache Basalic (Opera Nationala Bucuresti); Don Bartolo: Peter Hercz (Cluj-Napoca)


Istoria creării

Libretul lui Cesare Sterbini are la bază piesa omonimă a lui Beaumarchais (1732 - 1799), care preia subiectul unei farse populare (Finta Pazza), transformîndu-l într-o capodoperă a comediei franceze, care a suscitat interesul a nu mai puţin de unsprezece compozitori. Cea mai reuşită variantă este cea rossiniană, graţie potentării tuturor trăsăturilor psihice şi sociale cu care Beaumarchais îşi investise personajul titular.

Opera Bărbierul din Sevilla (Almaviva sau Precautiuni inutile) a fost compusă în doar 13 zile. Apropiindu-se data premierei şi intrat în criza de timp, Rossini apeleaza la o uvertură mai veche, scrisă pentru Aurelian in Palmira şi preluată ulterior în Elisabeta. Premiera operei din 20 februarie 1816 (Teatro Argentina din Roma), criticată dur de adepţii lui Paisiello - şi el autorul unui Bărbier, a suferit eşec, însă la al doilea spectacol, în absenţa taberei adverse, publicul rămîne entuziasmat de montarea acestei opere care capătă succesul bine meritat.

Ascultând Barbierul din Sevilla lui Rossini nu poţi decît sa exclami, precum Dante: "asupra celor ce ştiu să rîdă, nici zeităţile întunericului nu au vreo putere !".

Acţiunea se petrece la Sevilla, Spania în secolul XVIII.

ACTUL I
Tabloul I

“Marele senior spaniol, Contele Almaviva, o întîlneşte la Madrid pe frumoasa Rosina şi se îndrăgosteşte de ea. E îndrăgostit de Rosina şi doctoral Bartolo, tutorele ei, care vrea să se căsătorească cu tînăra fată. Pentru a scăpa de contele Almaviva, care-i face curte Rosinei, Bartolo pleacă cu ea din Madrid la Sevilla. Aflînd aceasta, Almaviva îi urmează în drum. În speranţa să o vadă pe Rosina, Almaviva hotărăşte să-i cînte la fereastră o serenadă. Chemarea sa înflăcărată rămîne însă fără răspuns. Tînăra Rosina e păzită cu străşnicie de tutorele ei care intenţionează să o ia în căsătorie pentru a intra în posesia averii fetei. Melancolia contelui e risipită de venirea lui Figaro, bărbierul iubit de toată Sevilla. Şiretenia, vestita lui isteţime, priceperea vor fi puse în slujba contelui. Iată însă că Rosina îşi face apariţia la balcon, reuşind să-i trimită contelui un bileţel. Îngrijorat, Bartolo se grăbeşte să plece spre Basilio, maestrul de muzică al Rosinei, însărcinat să aranjeze nunta tinerei fete cu bătrînul ei tutore. În mintea lui Figaro se naşte un plan. Profitînd de sosirea unui regiment în oraş, contele va îmbrăca haina militară în care va merge la locuinţa lui Bartolo.

Tabloul II

Zăvorîtă în casă, Rosina scrie cîteva rînduri pe care intenţionează să le trimită, prin Figaro, iubitului ei Lindoro, căci acesta este numele sub care Almaviva i s-a prezentat. Figaro soseşte, dar se ascunde auzind vocea lui Bartolo, care însoţit de Basilio se întoarce acasă. Don Basilio îl anunţă pe prietenul său de sosirea contelui Almaviva în oraş şi-l sfătuieşte să scape de el folosind arma calomniei. Întorcîndu-se, Figaro obţine pentru stăpînul său scrisoarea Rosinei, asigurînd-o totodată pe tînăra fată de sentimentele înflăcărate ale lui Lindoro. Observînd lipsa unei coli de hîrtie, precum şi pata de cerneală de pe degetul Rosinei, Bartolo îi reproşează îndrăzneala de a fi scris o scrisoare fără ştirea lui. Pe scară se aude un zgomot îngrozitor. Îmbrăcat într-o haină militară, prefăcîndu-se beat, Almaviva cere să fie găzduit în casa doctorului. Cearta ce izbucneşte între el şi Bartolo, care face tot posibilul să-l alunge, se transformă într-un adevărat scandal, în urma căruia Almaviva e gata să fie arestat de gărzile care şi-au făcut apariţia atrase de zgomot. Dezvăluindu-i ofiţerului gărzii adevăratul său nume, Almaviva e lăsat să plece.

ACTUL II
Tabloul III

Sfătuit de Figaro, Almaviva face o nouă încercare de a-şi vedea iubita. Sub numele Alonso, el se prezintă lui Bartolo ca trimis a lui Basilio care, presupus bolnav, l-a desemnat să-l înlocuiască la o lecţie de muzică. Bănuitor, Bartolo cere să asiste la lecţie, dar pentru a le da celor doi îndrăgostiţi prilejul de a fi singuri, Figaro îl îndepărtează sub motivul că trebuie să-l bărbierească. Totul e compromis de apariţia lui Basilio, care îşi oferă tăcerea în schimbul unei pungi cu aur oferită de Almaviva. Dîndu-şi seama că e înşelat, Bartolo îl dă afară pe conte şi pe isteţul bărbier, trimiţîndu-l în grabă pe Basilio după notarul care trebuie să încheie fără nici o întîrziere căsătoria lui cu Rosina. Bătrînul doctor o convinge pe Rosina că Figaro şi Lindoro nu urmăresc altceva decît să o răpească pentru contele Almaviva. Crezîndu-se înşelată, Rosina îi mărturiseşte că era gata să fugă la miezul nopţii ajutată, bineînţeles, de Figaro şi de cel pe care-l credea îndrăgostit de ea. Fără a mai pierde nici o clipă, Bartolo pleacă să aducă gărzile pentru a-i surprinde şi aresta pe cei doi cutezători.

Tabloul IV

Conform planului, Almaviva şi Figaro pătrund în casă la miezul nopţii, folosind o scară rezemată de balcon. Rosina îi aşteaptă pentru a le face reproşuri. Uimirea şi bucuria ei însă nu mai cunosc margini cînd descoperă că Lindoro şi Almaviva este aceiaşi persoană, care, în genunchi, îi oferă dragostea, averea şi numele lui. Eroii încearcă să fugă, însă lipseşte scara.

Basilio, conform înţelegerii cu Bartolo, soseşte însoţit de notar. Mituit de astă dată cu un inel de aur, el consimte să fie martor la căsătoria contelui cu Rosina. Însoţit de strajă, în casă intră Bartolo, însă este prea tîrziu. Almaviva şi Rosina sunt declaraţi soţ şi soţie. Cei prezenţi îi felicită pe tineri. Dragostea a învins din nou, de astă dată cu ajutorul lui Figaro, cel mai isteţ bărbier din Sevilla”

„Nunta lui Figaro” - operă în patru acte de W. A. Mozart

Azi am fost pentru prima dată la Operă. Mi-a plăcut.


Pentru prima dată la pupitrul orchestrei ieşene s-a aflat dirijorul Noam Zur din Israel. Din distributie au facut parte: Ciprian Marele (Contele Almaviva), Diana Bucur (Contesa), Cristina Simionescu Sandu (Sussana), Octavian Dumitru (Figaro), Laura Magdalena Scripcaru (Marcellina), Eduard Sveatchevici (Antonio), Cristina Grigoras (Barbarina) şi invitata de la Opera Nationala Bucureşti mezzosoprana Maria Jinga în rolul Cherubino.
Personaje:
Contele Almaviva
Contesa Rosina, soţia lui
Figaro, valetul contelui
Susanna, camerista contesei
Doctorul Bartholo, doctor
Marcellina, menajeră
Don Basilio,
Don Curzio, judecător
Cherubino, paj
Antonio, grădinar
Barbarina, fiica grădinarului


Preferaţii mei au fost: Cherubino, Contele Almavira,Don Basilio şi Sussana.


Mozart era un mare admirator al teatrului francez. Piesa lui Beaumarchais, reprezentată la Paris la 27 aprilie 1784, suscitând acolo entuziasmul popular, ostilitatea Curţii şi a unei părţi din nobilime, răspundea prin elementele ei comice, dramatice şi satirice, temperamentului mozartian. Conţinutul ei ideologic nou şi poziţia pe care se situează autorul francez trezesc rezonanţe adînci în sufletul marelui compozitor. La distanţă de cîţiva ani, Mozart răspunde prin opera Nunta lui Figaro jignirilor brutale ale prinţului de Colloredo. Să ne amintim de scrisoarea trimisă tatălui său în toiul conflictului: „…cînd cineva mă ofensează, trebuie să mă răzbun”. Alegîndu-şi pe Figaro ca erou principal al noii sale opere, Mozart îşi îndeplineşte răzbunarea.

Acţiunea se petrece la Sevilla, în sec. XVIII

Actul I

“Într-o cameră din palatul contelui Almaviva, valetul acestuia, Figaro, şi Suzana, camerista contesei, măsoară suprafaţa camerei în lung şi-n lat, plănuind cum îşi vor aranja mobila. Contele le oferise această cameră de ziua nunţii lor, care de acum încolo va fi cuibul tinerilor căsătoriţi. Perspicace, Susanna îşi dă seama că vecinătatea camerei lor cu aceea a contelui nu este întîmplătoare, şi că acesta intenţiona să o aibă cît mai aproape pe tînăra şi drăgălaşa cameristă. Aflând aceste lucruri, Figaro, furios, hotărăşte să lupte pentru a-şi apăra fericirea. După plecarea Susannei, în cameră intră doctorul Bartholo, fostul tutore al Contesei, şi Marcelina, o menajeră mai în vîrstă, veniţi să-l tragă la răspundere pe Figaro pentru nişte datorii mai vechi şi, profitînd de ele, să-l oblige să se însoare cu Marcelina, împotriva voinţei lui. Cei doi pleacă. Între timp reapare Susanna urmată de pajul Cherubino, care a venit să-i ceară apărare în faţa Contelui, aceasta fiind o ocazie bună pentru a-i face curte Susannei. Intră Contele şi pajul se ascunde în grabă. La rîndul lui Contele este nevoit să se ascundă, deoarece în cameră intră Basilio, profesorul de muzică, din ale cărui cuvinte află că tînărul Cherubino este îndrăgostit de Contesă. Furios, Almaviva hotărăşte să-l trimită pe paj într-un regiment de–al său, îndepărtîndu-l astfel din preajma Contesei şi a Susannei. Amuzându-se, Figaro îi descrie pajului un tablou înfricoşător al câmpului de luptă, unde va trebui să-şi demonstreze bărbăţia. Profitînd de aceste împrejurări, Contele amână nunta lui Figaro şi a Susannei.

Actul II

În buduarul ei, Contesa îşi plânge tristeţea pentru că nu mai este iubită de Conte. Susanna şi Figaro, dornici să se răzbune pe stăpânul care le amână ziua nunţii, ameninţându-le fericirea prin avansurile de dragoste făcute Susannei, hotărăsc împreună cu Contesa să-i joace o farsă lui Almaviva. Astfel, Susanna îi va scrie o scrisoare prin care îi va cere o întâlnire la care, însă, va merge Cherubino traverstit în haine femeieşti. Profitând de ocazie, îndrăzneţul paj cîntă o serenadă în care îi declară dragoste Contesei. Se aud paşii contelui. Cuprinşi de panică, Susanna şi Figaro ies din cameră, iar Contesa îl încuie pe Cherubino într-o odaie alăturată. Auzind zgomote, Almaviva vrea să afle cine este ascuns acolo. În timp ce cheamă pe cineva care să descuie, Suzana îl ajută pe paj să sară pe fereastră, ocupându-i ea locul. Nedumerirea Contelui devine bănuitoare atunci cînd grădinarul palatului vine să se plîngă că cineva îi stricase brazdele de flori, sărind pe fereastră. Figaro ia asupra lui vina, în timp ce îşi fac apariţia Marcelina, Bartholo şi Basilio, cu care prilej Contele amână din nou căsătoria valetului său.

Actul III

În înţelegere cu Contesa şi fără ştirea lui Figaro, Susanna scrie un bilet adresat Contelui, prin care îi fixează o întîlnire la care urmează să se ducă Contesa îmbrăcată în hainele Susannei şi astfel să-l oblige pe soţul necredincios să-şi recunoască vina. Venită din nou cu pretenţii de a încasa vechile datorii sau de a fi luată în căsătorie, Marcelina descoperă în cele din urmă că Figaro era fiul ei şi al lui Bartholo, pierdut în copilărie. Această dezvăluire îl obligă în sfîrşit pe Conte să accepte căsătoria Susannei cu Figaro. În timp ce se oficiază căsătoria, Susanna îi strecoară discret lui Almaviva biletul din care acesta află că în aceeaşi seară se vor putea întâlni în grădină.

Actul IV

În grădina luminată de lună, unde Contele o aşteaptă pe Susanna, nepoata grădinarului, Barbarina, caută acul cu care fusese prins biletul cameristei şi pe care Almaviva i-l încredinţase. De la ea Figaro află de misteriosul bilet, astfel crezându-se înşelat din prima zi a căsătoriei. Contesa şi Susanna apar îmbrăcate, fiecare în costumul celeilalte. Susanna îşi cântă dragostea adevărată pentru Figaro, dar acesta crede că toate cuvintele înflăcărate sunt adresate Contelui. Erorile se ţin lanţ: Cherubino o ia pe Contesă drept Susanna, iar Contele îi face declaraţii de dragoste propriei soţii. În faţa tuturor, Contele este nevoit să-şi recunoască vina şi să ceară iertare Contesei, iar Figaro şi Susanna, împăcaţi, îşi redobândesc liniştea şi fericirea”