Al Pacino

„Nașul” este cea mai apreciată trilogie din istoria filmelor americane. Toate cele 3 filme au fost impresionante, mai ales datorită prestației lui Al Pacino.

Familia actorului american este originară din Sicilia. Ca o coincidență, bunicii lui Pacino provin din orașul Corleone, numele familiei din Nașul, dar rolul din Nașul nu este singurul care l-a făcut celebru pe Al Pacino.

Actorul, născut la New York, m-a impresionat și în rolurile din "Scarface", "Scent of a Woman" (Parfum de femeie) și "Devils Advocate" (Avocatul diavolului). 

Pacino este recunoscut pentru vocea puternică, expresiile faciale sugestive, schimbările  bruște de atitudine și pentru improvizațiile pe care le face uneori cu un succes inegalabil. 

În foarte multe filme de succes, Pacino joacă rolul de gangster - mai exact - în „Scarface”, „Carlito’ s Way”, „După-amiază de câine” și mai ales în „Nașul”. Cu toate acestea, Pacino a demonstrat că poate intra și în rolul de polițist, în „Serpico” - un polițist care încearcă să scoată la iveală corupția din poliție. Și în „Obsesia”, Pacino intră foarte bine în rolul de polițist.

Chiar dacă în multe filme predomină violența fizică și de limbaj, Pacino creează pentru personajele sale și o latură profundă, sensibilă. Michael Corleone sau Carlito sunt prezentați atât cu violențele lor dar și cu un aer sensibil iar replicile lor sunt moralizatoare și înțelepte.

Deși a jucat în multe filme de succes, Al Pacino a câștigat primul și singurul Oscar în anul 1992 cu rolul din „Parfum de Femeie”. Până atunci mai fusese nominalizat de 7 ori dar nu reușise să câștige marele premiu.

Al Pacino nu a fost niciodată apropiat de presă. De aceea nu a dat intervieuri o bună perioadă din cariera sa. Totuși, primul om care a reușit să obțină un interviu de la actor a fost Lawrence Grobel care i-a devenit un prieten apropiat și jurnalistul a publicat o carte ce conține interviurile pe care i le-a dat Pacino de-a lungul timpului.

În cartea „Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel” actorul mărturisește pasiunea foarte mare pe care o are pentru teatru și pentru operele lui Shakespeare. Prezintă puținele sale experiențe în calitate de regizor și împărtășește admirația față de alți actori cum ar fi Marlon Brando și Robert de Niro care îi este și un foarte bun amic. 

MY TIME - Bradley Wiggins

My Time: An Autobiography

My time este autobiografia ciclistului Sir Bradley Wiggins, primul câştigător britanic de Tur al Franţei.

Cartea are în centru etapele parcurse de Bradley spre obiectivul său – câştigarea Marii Bucle. Ni se prezintă traiectoria parcursă de acesta din anul 2010 până în 2012, când a câştigat atât Turul Franţei cât şi medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Londra, devenind astfel cel mai medaliat ciclist britanic din istorie. Toate acestea i-au adus, în decembrie 2013, titlul de Sir.

Titlul de Sir

Trăim alături de Bradley agonia eforturilor epuizante din antrenamente, dorul de soţie şi de copii aflaţi departe de el, momentele de deznădejde când era gata să abandoneze şi micile conflicte cu ceilalţi membri ai echipei Sky.

Odată cu succesul nu a venit şi liniştea mult dorită. Fire introvertită, Bradley a făcut faţă cu dificultate celebrităţii, atenţiei jurnaliştilor dar şi  acuzaţiilor de dopaj (nedovedite ulterior) care i  s-au adus după ascensiunea sa. La aceste acuzaţii a contribuit şi scandalul din jurul lui Lance Armstrong care a recunoscut ulterior că s-a dopat în toate cele şapte tururi ale Franţei câştigate. Mai multe detalii  pe http://vladstefancu.blogspot.ro/2013/01/lance-armstrongcampion-doar-in-lupta.html

Alături de el au fost pe lângă familie şi cei doi prieteni ciclişti – Chris Hoy şi Mark Cavendish.

Wiggo si Hoy

Cu fiul sau, Ben...

Acum Bradley se antrenează pentru Jocurile Olimpice de la Rio 2016, unde va participa la probele de pe velodrom.

Cariera lui se apropie de final. O victorie în Turul Franţei, Titlul Mondial la contratimp, medalie la Jocurile Olimpice şi deţinător al Recordului Orei – acestea sunt performanţele notabile ale celui mai mare ciclist britanic din istorie – Bradley Wiggins – Wiggo.

Lumea văzută de Clarkson Încă ceva!

Capitolul „Aşezaţi-l pe Piers pe un piedestal, îşi merită imoralitatea” (despre mr. Piers Morgan)

      Nimeni n-a venit să-mi spună „Piers zice că eşti un mizerabil” dar cu toate astea exista acea atmosferă de pe terenul de joacă. 
 
      Problema era că nu mai lovisem niciodată pe cineva. Poate nu am intelectul lui Stephen Fry, dar motivul pentru care nu am nasul lui e că am destul nas să ştiu că, dacă pocnesc pe cineva, acel cineva mă va pocni şi el imediat.
        Mai mult, a te bate e mai mult decât lipsit de demnitate. Cine-l poate uita pe ministrul John Prescott, desfigurat, când a ripostat unui protestatar în timpul turului doi al alegerilor generale de anul trecut? Apoi anul trecut a mai fost Jimmy Nail, care l-a invitat afară pe A.A. Gill pentru o şedinţă de pugilism. Nu voiai decât să-i spui „Oh, nu fi caraghios!”
     Prima oară când eu şi Piers am fost aproape să ne încăierăm, el se folosea de limbajul acela de mahala, spunând că poate c-oi fi eu mare, da' o să mă rostogolesc ca un sac de cartofi.
         Vă spun sincer că nu-mi amintesc ce a declanşat în final toată acţiunea. Am schimbat insulte unul cu celălalt, iar în momentu următor am simţit un puseu fierbinte de adrenalină şi l-am pocnit.
         E bizar. Vreo două zile după aceea, femeile m-au întrebat cu o expresie de dispreţ de ce l-am lovit. Bărbaţii, pe de altă parte, m-au întrebat cu voioşie aproape nedisimulată unde l-am lovit.
Piers se potriveşte magnific în tabăra bărbaţilor.


           Oricât nu mi-ar plăcea de el, trebuie să-i recunosc sângele rece atunci când m-a întrebat după al treilea pumn : „Asta-i tot ce poţi?”
Mai târziu a explicat că fusese mult mai greu pus la încercare de fiul lui de trei ani.



           Iar eu? Păi se pare că mi-am rupt un deget. E de un vânăt aprins, nu se mişcă şi arată ca un cârnat explodat. 


               Cum e posibil una ca asta? Bruce Willis a pus la punct un zgârie-nori plin cu ticăloşi fără să-şi rupă vesta de pe el, în timp ce eu am pocnit un tip între două vârste şi m-am spart.
            Îmi place să cred că e din cauza faptului că sunt debil şi fragil şi nepriceput în treburile durilor. De fapt cred că are mai mult de-a face cu forţa lui mr. Morgan.
         
       De aceea e o idee atât de nimerită să-l imortalizăm cu o statuie în Trafangar Square. O poţi insulta, poţi arunca lucruri în ea, poţi lăsa păsările să se uşureze pe ea şi o poţi pocni în neştire. Şi va rămâne veşnic neschimbată. ( Duminică, 21 martie 2004 )

„Munca actorului cu sine însuşi” de Konstantin Sergheevici Stanislavski

“Lenea stă în firea omului. Abia aşteptăm să respingem orice ne cere rigoare şi trudă în munca de zi cu zi, pe motiv că e plictisitor şi lipsit de importanţă. Or, a învăţa să faci teatru înseamnă sânge, sudoare şi lacrimi; iar noi vrem să obţinem totul uşor. Vrem să ne distrăm, cum se spune azi. Dacă gândeşti aşa, această carte nu-ţi va fi de nici un ajutor.” Yuri Kordonsky în prefaţa cărţii – „Munca actorului cu sine însuşi” de Kostantin Sergheevici Stanislavski