Curând îl voi iniţia pe micul meu verişor în tainele căţărării în copaci...sau poate se va întâmpla exact invers!!!! Who knows? Eu am experientă....de mic...
duminică, 27 iunie 2010
O vară frumoasă şi bogată în grădina mea
O vară frumoasă ce promite o toamnă îmbelşugată. Sper să scăpăm de codurile galbene cât mai repede şi să ne bucurăm de vacanţă din plin! Vărul meu, Gabriel Matei se pregateşte de prima vizită la grădi aşa că ascultă cu "interes" lecturile mele pentru şcoală.
Curând îl voi iniţia pe micul meu verişor în tainele căţărării în copaci...sau poate se va întâmpla exact invers!!!! Who knows? Eu am experientă....de mic...
Curând îl voi iniţia pe micul meu verişor în tainele căţărării în copaci...sau poate se va întâmpla exact invers!!!! Who knows? Eu am experientă....de mic...
Ţările Romane în timpul regimului de suzeranitate otomană
Ţările Române în "Casa păcii"
Către mijlocul secolului al XVI-lea în Ţările Romane se stabileşte regimul de suzeranitate otomană.
Conform dreptului islamic, ţările tributare făceau parte din dar-al-ahd (Casa Pactului sau Casa Păcii), situat între dar-al-Islam (Casa Islamului) şi dar-al-harb (Casa Războiului).
Regimul de dar-al-ahd aplicat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, presupunea autonomia lor, deţinerea tronului de către un principe pamântean, de regula din familie princiară, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoresti şi ecleziastice. Domnul era ales de boieri (în Transilvania de dieta) şi confirmat de sultan. Dar odată cu consolidarea dominaţiei otomane sultanul încălca acest obicei de alegere, numind şi mazilind domni, fără a ţine seama de părerea boierilor. Scaunul domnesc revenea celui care plătea mai mult.
Autonomia Ţărilor Române era recunoscută şi-n ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă. Aceste acte interziceau musulmanilor să aibă proprietăţi sau să înalţe moschee în spaţiul românesc, să ia de aici devşirme pentru corpul de ieniceri etc.
Domnii erau obligaţi sa plătească haraci, daruri (pescheşuri) oficiale către sultan şi demnitarii lui, care de curând au devenit obligatorii. Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii români plătesc Porţii Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare, mucarerul, care iniţial se percepea la trei ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Ţările Române trebuiau să pună la dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei şi altele. Treptat s-a instituit un monopol otoman asupra grâului românesc.
Din punct de vedere politic dependenţa Ţărilor Române de Poarta Otomană însemna pentru domni obligaţia de a integra politica lor externă în cea otomană. Ei trebuiau să fie "prieteni prietenilor şi duşmani duşmanilor sultanului", cu alte cuvinte, să participe la campaniile organizate de el. Ulterior domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au devenit simpli observatori ai evenimentelor internaţionale.
Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de un statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explica prin amplasarea ei în vecinătatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi modereze pretenţiile faţă de ţara respectivă.
În comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească, Transilvania pe parcursul dominaţiei otomane s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege principii, care erau investiţi cu însemnele puterii de către Poarta Otomană. Tributul impus principatului iniţial de 10.000 florini, a sporit, în 1575, la suma de 15.000 florini. În Moldova haraciul creşte de la 8.000 galbeni la 65.000 de galbeni şi 155.000 galbeni în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVI-lea. Cu mult mai reduse erau în Transilvania peşchesurile şi prestaţiile în produse.
Dintre factorii care nu au favorizat transformarea Ţărilor române în paşalâcuri pot fi subliniaţi următorii:
Ţările Romane n-au fost transformate în paşalâcuri, în primul rând, datorită capacităţii lor înalte de apărare, dârzenie, cu care şi-au apărat pământul strămoşesc.
O rezistenţă înverşunată au opus expansionismului otoman Ţăra Româneasca sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Batrin, Moldova - a lui Ştefan cel Mare, Transilvania - a lui Iancu de Hunedoara.
În al doilea rând, turcii n-au cutezat să le cucerească de complicaţiile interne şi internaţionale. Imperiul Otoman reprezenta pentru lumea crestină cel mai mare pericol, de aceea marile puteri erau cointeresate să aibă între ele şi turci state-tampon. Ţările Romane au jucat anume acest rol.
O alta cauză consta în faptul că, din punct de vedere economic, pentru turci era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără administraţie şi garnizoane otomane. Deşi a fost instaurată hegemonia otomană asupra statelor româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie turcică. Astfel, Ţările Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de vasalitate faţă de Poartă.
Teritoriile Tarii Moldovei sub administratie otomană.
Întâmpinând rezistenţa dârză a Ţărilor Române în faţa cuceririlor otomane şi conştientizând incapacitatea de a le supune prin forţă, sultanii au recurs la cunoscuta practică de subminare treptată a capacitaţilor militare şi economice ale acestora. Printre acţiunile care se încadrau în această tactică de expansiune un loc deosebit revenea cuceririlor punctelor strategice ale Ţărilor Române şi trecerea lor sub administrarea directă turcească. O atenţie deosebită se acorda cetăţilor în care se amplasau garnizoane turceşti, pământurile din jurul lor fiind incluse în unităţi administrativ-teritoriale după tipul celor din Imperiul Otoman.
Primele cetăţi moldoveneşti cucerite de otomani, în 1484, ce deţineau un rol important în sistemul defensiv de pe linia Dunării şi Mării Negre, au fost Chilia şi Cetatea Albă care au devenit centre ale raialelor turceşti. Prin aceste acţiuni turcii au redus esenţial capacitatea de apărare a Ţării Moldovei şi au influenţat asupra soartei istorice a acestor ţinuturi pontice. În sec. al XVI-lea la cetăţile şi teritoriile trecute sub administrarea otomană şi controlul militar direct s-au adăugat altele.
În 1538 a fost cucerită cetatea Tighina şi regiunea Bugeac, în baza lor fiind creat sangeacul Tighina în frunte cu un bei. Sistemul acesta a fost completat în 1716 prin transformarea în raia a cetăţii Hotinului în componenţa careia a fost inclus nu numai teritoriul ce ţinea aceasta cetate ci şi câteva sate din ţinuturile Soroca, Iaşi şi Cernăuţi.
Începînd cu vara anului 1484 pe teritoriul de sud al Moldovei otomanii au adus şi contingente militare, tatare care cu timpul s-au stabilit aici permanent. Dupa cum menţiona cronicarul turc Evlia Celebi, în a doua jum. a sec. al XVI tătarii erau în număr de pâna la 30 de mii de oameni. Izvoarele atestă creşterea către mijlocul sec. al XVIII a numărului tătarilor din sudul Moldovei, numiţi către acea vreme şi tătarii din Bugeac, sau nogai, pâna la 45 de mii de oameni.
În teritoriile moldoveneşti cucerite au fost formate structuri politico-administrative şi etnoreligioase caracteristice statului otoman. Trăsătura de baza a acestora era caracterul lor militar. În cetăţi turcii au dislocat garnizoane, constituite din diferite tipuri de unităţi, completate, în mare parte, cu ieniceri.
Structura formelor de proprietate a fost modificată radical. Turcii au lichidat proprietăţile domnului, ale boierilor şi mănăstirilor, pământurile cucerite fiind declarate proprietate de stat şi împărţite spre folosinţă provizorie, conform dreptului otoman, celor care au participat la campaniile militare de cucerire a lor.
Administrarea teritoriului stăpânit de turci era organizată în funcţie de sistemul de stăpânire a pamânturilor şi de percepere a impozitelor. Oraşele (sehir), târgurile (kasada) şi satele (kariye) erau organizate în cadrul unor districte (kaza), ale caror subdiviziuni administrative aveau mai ales atribuţii fiscale.
După cum ne atestă izvoarele, către începutul sec. al XVII-lea Sangeacul din Cetatea Alba era împărţit în cinci unităţi administrative mai mici numite nahii. Cetatea Alba, Tatarbunar, Chilia, Izmail, Reni. Sangeacul din Tighina avea numai o singura nahiye, reieşind din faptul că deocamdata el nu era unit cu celelalte pamânturi turceşti. Sangeacul din Cetatea Albă era divizat în trei cazale: cazaua din Cetatea Albă ce cuprindea două nahii - cetatea Alba şi Tatarbunar; cazaua din Chilia cuprindea o singură nahie; cazaua din Izmail cuprindea două nahii - Izmail şi Reni.
Locuitorii autohtoni au reusit să-şi păstreze în railale o anumită autonomie. Neînţelegerile şi confruntările erau rezolvate de fruntaşii locali şi numai în caz de litigiu între un creştin şi un musulman se ajungea în faţa cadiului.
Pentru a-şi consolida poziţiile în punctele strategice ocupate, otomanii au reorganizat şi viaţa bisericească a credincioşilor ortodocşi din raiale. Toate parohiile ortodoxe din teritoriile aflate sub administraţie otomană au fost scoase de sub jurisdicţia ierarhilor din partea locului şi a fost formată mitropolia Proilaviei (de la numele romănesc al Brăilei) sub ascultarea directă a Patriarhiei din Constantinopol.
Moştenirea otomană
Deficienţele administraţiei otomane au afectat dezvoltarea teritoriilor româneşti anexate direct la Imperiul Otoman. Însă atât pentru aceste pamânturi precum şi pentru Ţara Moldovei avem şi o influenţă turco-otomană pozitivă. Astfel, marea piaţă otomană făcea ca produsele moldoveneşti (oile, vitele, caii, orzul, sarea, mierea de albine, ceara şi seul, lemnul, cânepa, etc) să găsească totdeauna un cumpărător - este drept, în condiţiile unui "comerţ dirijat".
Tot în zona economicului se plasează şi introducerea în spaţiul românesc prin filiera otomană a orezului, a porumbului american, cunoscut la început ca "grâu turcesc" şi devenit articol de bază în economia şi alimentaţia ţăranului român, a tutunului, a bumbacului, anasonului, susanului, pepenelui verde (rom. pop. harbuz, turca - karbuz), a unor flori (laleaua, liliacul, zambila, garoafa, etc). Tot prin filiera otomană a pătruns în Ţările Române şi cafeaua. Dar în ansamblu, poate cea mai durabila influenţă turco-otomană s-a înregistrat în domeniul bucătăriei, unele mâncăruri, precum sărmaluţele (turc. sarma) devenind naţionale la români şi nelipsite la sărbători.
Influenţa lingvistică otomană asupra limbii române este apreciată de circa 2-3000 de cuvinte, e drept că o parte din ele provin din vechiul substrat preotoman (oguz, peceneg, cuman şi tătar). În discutarea interferenţelor lingvistice trebuie să avem în vedere şi influenţa inversă: cea a limbii române asupra limbii turce, problemă insuficient cercetată (ex. cuvintele casă, copil, şi altele pătrunse în limba turcă).
În domeniul artistic influenţa otomană s-a exercitat în broderie, costum de curte, ţesături, ceramică şi în introducerea unor motive decorative, care nu au afectat structura de bază, bizantină, a monumentelor româneşti.
Moştenirea otomană s-a manifestat, de asemenea, în ce priveşte unele obiceiuri şi atitudini. Sistemul social otoman a întreţinut multe obiceiuri nedorite (ex. mita sau bacşişul, lipsa de încredere în guvern, etc), care au continuat şi după dispariţia imperiului. Se detectează teama faţă de autorităţi, şi în acelaşi timp, umilinţă şi supunere. Servilismul este dublat de inteligenţa, exprimată în încercările de a evita obstacolele, inclusiv cele ridicate de autorităţi, pe căi nu prea etice sau chiar ilegale.
Pe ansamblu, nu trebuie uitat ca factorul otoman a constituit o puternică contrapondere politico-militară la expansionismul rus şi austriac, permiţând astfel supravieţuirea Ţărilor Române ca entităţi statale şi spirituale distincte, cu toate marile avantaje pe care le implica aceasta.
Ţările Romane şi-au păstrat individualitatea statală cu un statut recunoscut de către Poarta Otomană. Totodată, ele s-au pomenit într-un prizonierat politic şi economic al Porţii Otomane, care s-a menţinut până în 1829, când a fost semnată pacea de la Adrianopol dintre ruşi şi turci.
Raialele şi paşalâcurile turceşti din teritoriile româneşti constituiau o piedică în faţa tendinţelor expansioniste ale Imperiului Habsburgic şi alte puteri creştine vecine care, sub pretextul luptelor pentru apărarea creştinătăţii şi eliberarea popoarelor creştine subjugate de păgâni, urmareau singure scopuri expansioniste în direcţia Dunării şi Balcanilor.
Cetatea Tighina
Fortăreaţă medievală construită lângă un vad de trecere al Nistrului de către domnitorii Moldovei, Tighina a fost ocupată în 1538 de către sultanul Soliman Magnificul în expediţia împotriva lui Petru Rareş, şi transformată în raia turcească, împreună cu satele din jur. Extinsă apoi în perioada stăpânirii otomane (forma fortului vechi datează de atunci - anul 1541) şi a războaielor ruso-turce, a rămas una din cele mai bine păstrate cetăţi medievale ale Moldovei.
Tighina a făcut parte din marele şi binechibzuitul sistem defensiv al Moldovei medievale, fiind pe vremuri una din cele mai puternice cetăţi. 0 parte din cercetători presupun că istoria ei începe încă din timpurile străvechi şi că prin secolul al Xll-lea nişte negustori genovezi ar fi intemeiat aici o factorie, un punct comercial de schimb cu ţările străine.
Oricum această ipoteză nu poate fi verificată şi argumentată atîta timp, cît înca din motive foarte bine cunoscute nu sînt posibile săpăturile arheologice şi, prin urmare, nici cercetările profunde, care ar face lumină în aceste pagini din istoria ţării noastre. Nodul vamal de pe malul Nistrului e atestat pentru prima dată într-un document obişnuit de epocă, o gramotă din 1408, dată de domnitorul Alexandru cel Bun unor negustori din Liov, care le asigură unele privilegii comerciale.
Ca cetate de frontieră Tighina s-a dezvoltat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş, iar la sfârşitul secolului XIV - începutul secolului XV, pe locul unde mai înainte fusese punctul vamal, a fost întemeiat oraşul cu acelaşi nume. În anul 1538 Petru Rareş, urmaşul vrednic al părintelui-voievod se ridică împotriva Porţii otomane, refuzând să mai plătească tributul anual. Însă el e trădat de boierii hapsâni şi fricoşi, văzându-se nevoit să ia calea pribegiei şi să se refugieze în Transilvania. În acelaşi an sultanul Porţii Soliman I, zis Magnificul, întră fără luptă în Tighina şi pune stăpânire pe oraă şi cetate. Din acest an datează începutul dominaţiei otomane asupra Moldovei, dominaţie care a durat câteva veacuri. Populaţia urbei s-a răsculat în repetate rânduri, împotrivindu-se invadatorilor. Pentru a înăbuşi orice acţiune de nesupunere Imperiul Otoman rupe de la Moldova ţinutul Tighinei cu tot cu satele din preajmă şi le declară teritorii ale sale, punând de strajă garnizoane bine întărite. Devenind reşedinţă de raia turcească, vechiul nume e substituit cu altul nou, Bender, adică, "oraş fluvial" În această perioadă Soliman I porunceşte că cetatea să fie refacută şi lărgită, lucrările de reconstruire fiind finisate abia în anul 1541. Folosind resursele locale şi munca ţăranilor din împrejurimi, Poarta otomană a transformat cetatea într-un avanpost bine întărit de luptă. La acea vreme cetatea construită din piatră reprezentă un patrulater, înconjurat din trei părţi de un şanţ foarte adânc. Cetatea de sus avea 12 turnuri, iar cele patru posturl de pe la colţuri deveniseră nişte bastioane bine fortificate, care aveau menirea să ia asupra lor tot greul luptelor în caz de asediu neaşteptat. Cetatea de jos, mai modestă ca proporţii, avea doar şase turnuri, dar prin poartă ei se aducea apă de la Nistru.
În anii 1705-1707 lucrările de întărire a acestui edificiu de o deosebită importanţă militară au fost continuate de către meşterii moldoveni sub conducerea şi supravegherea nemijlocită a lui Dimitrie Cantemir. Neculce scrie că D. Cantemir, adus de turci spre a isprăvi mai repede lucrările de reconstruire, cuprins de entuziasm, coborâse în mijlocul meşterilor şi, apucând bolovanii grei, îi rânduia el singur în ziduri şi-i îndemna şi pe ceilalţi la muncă. În această ultimă variantă cetatea se constituia dintr-un ansamblu de 10 bastioane şi 11 turnuri înconjurate de acelaşi şanţ tradiţional de apărare. La sfârşitul secolului al XVI-lea detaşamentele de moldoveni atacară de mai multe ori cetatea Benderului, dar fără nici un succes. În vara anului 1574 Ion Voda cel Viteaz o asediase cu armata sa, apoi în 1595 şi 1600 făcuse două încercări şi Mihai Viteazul, însă nici cei doi domnitori nu au avut sorţi de izbândă. Tot cam în acea perioadă Benderul a fost atacat şi de cazacii zaporojeni. Zădarnică trudă! Soarta grea şi amară a cetăţii stăpânite de turci l-a facut pe Miron Costin să scrie cu mâna tremurândă de durere, că "s-a întunecat şi cetatea Tighinei". În rezultatul celor trei războaie ruso-turce ea a trecut în stăpânirea Imperiului Rus, generalii ţarişti găsind de cuviinţă că e foarte potrivită pentru cazarmele soldăţeşti. De prin anul 1812 sau mai bine zis din a doua jumătate a secolului al XIX-lea cetatea Benderului, căzută pradă unei alte puteri străine, care se călăuzea de cunoscutul principiu imperial "Împarte şi stăpâneşte!", a început să-şi piardă treptat importanta strategică de altă dată. Lăsată de izbelişte, în voia soartei care nu ne-a prea alintat, ea continuă să se ruineze şi în zilele noastre, când tunurile au amuţit. Dar se face tot mai auzit glasul mulţimii revoltate, cerând cu insistenţă ca sârma ghimpată să cadă peste capetele celor care s-au izolat cu ea de restul lumii şi vin dintr-un trecut însângerat, odios. Să nu mai fie strivite sub cizmele lustruite ale cinismului barbar demnitatea neamului, trecutul său istoric.
Dacă în viitorul apropiat nu vor fi întreprinse acţiuni urgente de salvare a cetăţii Tighina, acest monument de istorie şi arhitectură, va fi sortit pieirii şi va dispare pentru totdeauna printre ruinele unui imperiu ce se mai întrezăreşte agonizând după sârmele ghimpate care împresoară popoarele. Cetatea îşi aşteaptă cuceritorii înarmaţi cu flori, care vor păşi cu pietate dincolo de zidurile străbunilor-apărători ai ţării, pentru a-i salva de cununa de spini şi sârmă ghimpată, pe care o poartă ca pe un blestem prin văile şi pe dealurile domoale, ce curg de secole spre limanul multrâvnit şi luminos al libertăţii.
Către mijlocul secolului al XVI-lea în Ţările Romane se stabileşte regimul de suzeranitate otomană.
Conform dreptului islamic, ţările tributare făceau parte din dar-al-ahd (Casa Pactului sau Casa Păcii), situat între dar-al-Islam (Casa Islamului) şi dar-al-harb (Casa Războiului).
Regimul de dar-al-ahd aplicat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, presupunea autonomia lor, deţinerea tronului de către un principe pamântean, de regula din familie princiară, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoresti şi ecleziastice. Domnul era ales de boieri (în Transilvania de dieta) şi confirmat de sultan. Dar odată cu consolidarea dominaţiei otomane sultanul încălca acest obicei de alegere, numind şi mazilind domni, fără a ţine seama de părerea boierilor. Scaunul domnesc revenea celui care plătea mai mult.
Autonomia Ţărilor Române era recunoscută şi-n ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă. Aceste acte interziceau musulmanilor să aibă proprietăţi sau să înalţe moschee în spaţiul românesc, să ia de aici devşirme pentru corpul de ieniceri etc.
Domnii erau obligaţi sa plătească haraci, daruri (pescheşuri) oficiale către sultan şi demnitarii lui, care de curând au devenit obligatorii. Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii români plătesc Porţii Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare, mucarerul, care iniţial se percepea la trei ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Ţările Române trebuiau să pună la dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei şi altele. Treptat s-a instituit un monopol otoman asupra grâului românesc.
Din punct de vedere politic dependenţa Ţărilor Române de Poarta Otomană însemna pentru domni obligaţia de a integra politica lor externă în cea otomană. Ei trebuiau să fie "prieteni prietenilor şi duşmani duşmanilor sultanului", cu alte cuvinte, să participe la campaniile organizate de el. Ulterior domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au devenit simpli observatori ai evenimentelor internaţionale.
Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de un statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explica prin amplasarea ei în vecinătatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi modereze pretenţiile faţă de ţara respectivă.
În comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească, Transilvania pe parcursul dominaţiei otomane s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege principii, care erau investiţi cu însemnele puterii de către Poarta Otomană. Tributul impus principatului iniţial de 10.000 florini, a sporit, în 1575, la suma de 15.000 florini. În Moldova haraciul creşte de la 8.000 galbeni la 65.000 de galbeni şi 155.000 galbeni în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVI-lea. Cu mult mai reduse erau în Transilvania peşchesurile şi prestaţiile în produse.
Dintre factorii care nu au favorizat transformarea Ţărilor române în paşalâcuri pot fi subliniaţi următorii:
Ţările Romane n-au fost transformate în paşalâcuri, în primul rând, datorită capacităţii lor înalte de apărare, dârzenie, cu care şi-au apărat pământul strămoşesc.
O rezistenţă înverşunată au opus expansionismului otoman Ţăra Româneasca sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Batrin, Moldova - a lui Ştefan cel Mare, Transilvania - a lui Iancu de Hunedoara.
În al doilea rând, turcii n-au cutezat să le cucerească de complicaţiile interne şi internaţionale. Imperiul Otoman reprezenta pentru lumea crestină cel mai mare pericol, de aceea marile puteri erau cointeresate să aibă între ele şi turci state-tampon. Ţările Romane au jucat anume acest rol.
O alta cauză consta în faptul că, din punct de vedere economic, pentru turci era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără administraţie şi garnizoane otomane. Deşi a fost instaurată hegemonia otomană asupra statelor româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie turcică. Astfel, Ţările Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de vasalitate faţă de Poartă.
Teritoriile Tarii Moldovei sub administratie otomană.
Întâmpinând rezistenţa dârză a Ţărilor Române în faţa cuceririlor otomane şi conştientizând incapacitatea de a le supune prin forţă, sultanii au recurs la cunoscuta practică de subminare treptată a capacitaţilor militare şi economice ale acestora. Printre acţiunile care se încadrau în această tactică de expansiune un loc deosebit revenea cuceririlor punctelor strategice ale Ţărilor Române şi trecerea lor sub administrarea directă turcească. O atenţie deosebită se acorda cetăţilor în care se amplasau garnizoane turceşti, pământurile din jurul lor fiind incluse în unităţi administrativ-teritoriale după tipul celor din Imperiul Otoman.
Primele cetăţi moldoveneşti cucerite de otomani, în 1484, ce deţineau un rol important în sistemul defensiv de pe linia Dunării şi Mării Negre, au fost Chilia şi Cetatea Albă care au devenit centre ale raialelor turceşti. Prin aceste acţiuni turcii au redus esenţial capacitatea de apărare a Ţării Moldovei şi au influenţat asupra soartei istorice a acestor ţinuturi pontice. În sec. al XVI-lea la cetăţile şi teritoriile trecute sub administrarea otomană şi controlul militar direct s-au adăugat altele.
În 1538 a fost cucerită cetatea Tighina şi regiunea Bugeac, în baza lor fiind creat sangeacul Tighina în frunte cu un bei. Sistemul acesta a fost completat în 1716 prin transformarea în raia a cetăţii Hotinului în componenţa careia a fost inclus nu numai teritoriul ce ţinea aceasta cetate ci şi câteva sate din ţinuturile Soroca, Iaşi şi Cernăuţi.
Începînd cu vara anului 1484 pe teritoriul de sud al Moldovei otomanii au adus şi contingente militare, tatare care cu timpul s-au stabilit aici permanent. Dupa cum menţiona cronicarul turc Evlia Celebi, în a doua jum. a sec. al XVI tătarii erau în număr de pâna la 30 de mii de oameni. Izvoarele atestă creşterea către mijlocul sec. al XVIII a numărului tătarilor din sudul Moldovei, numiţi către acea vreme şi tătarii din Bugeac, sau nogai, pâna la 45 de mii de oameni.
În teritoriile moldoveneşti cucerite au fost formate structuri politico-administrative şi etnoreligioase caracteristice statului otoman. Trăsătura de baza a acestora era caracterul lor militar. În cetăţi turcii au dislocat garnizoane, constituite din diferite tipuri de unităţi, completate, în mare parte, cu ieniceri.
Structura formelor de proprietate a fost modificată radical. Turcii au lichidat proprietăţile domnului, ale boierilor şi mănăstirilor, pământurile cucerite fiind declarate proprietate de stat şi împărţite spre folosinţă provizorie, conform dreptului otoman, celor care au participat la campaniile militare de cucerire a lor.
Administrarea teritoriului stăpânit de turci era organizată în funcţie de sistemul de stăpânire a pamânturilor şi de percepere a impozitelor. Oraşele (sehir), târgurile (kasada) şi satele (kariye) erau organizate în cadrul unor districte (kaza), ale caror subdiviziuni administrative aveau mai ales atribuţii fiscale.
După cum ne atestă izvoarele, către începutul sec. al XVII-lea Sangeacul din Cetatea Alba era împărţit în cinci unităţi administrative mai mici numite nahii. Cetatea Alba, Tatarbunar, Chilia, Izmail, Reni. Sangeacul din Tighina avea numai o singura nahiye, reieşind din faptul că deocamdata el nu era unit cu celelalte pamânturi turceşti. Sangeacul din Cetatea Albă era divizat în trei cazale: cazaua din Cetatea Albă ce cuprindea două nahii - cetatea Alba şi Tatarbunar; cazaua din Chilia cuprindea o singură nahie; cazaua din Izmail cuprindea două nahii - Izmail şi Reni.
Locuitorii autohtoni au reusit să-şi păstreze în railale o anumită autonomie. Neînţelegerile şi confruntările erau rezolvate de fruntaşii locali şi numai în caz de litigiu între un creştin şi un musulman se ajungea în faţa cadiului.
Pentru a-şi consolida poziţiile în punctele strategice ocupate, otomanii au reorganizat şi viaţa bisericească a credincioşilor ortodocşi din raiale. Toate parohiile ortodoxe din teritoriile aflate sub administraţie otomană au fost scoase de sub jurisdicţia ierarhilor din partea locului şi a fost formată mitropolia Proilaviei (de la numele romănesc al Brăilei) sub ascultarea directă a Patriarhiei din Constantinopol.
Moştenirea otomană
Deficienţele administraţiei otomane au afectat dezvoltarea teritoriilor româneşti anexate direct la Imperiul Otoman. Însă atât pentru aceste pamânturi precum şi pentru Ţara Moldovei avem şi o influenţă turco-otomană pozitivă. Astfel, marea piaţă otomană făcea ca produsele moldoveneşti (oile, vitele, caii, orzul, sarea, mierea de albine, ceara şi seul, lemnul, cânepa, etc) să găsească totdeauna un cumpărător - este drept, în condiţiile unui "comerţ dirijat".
Tot în zona economicului se plasează şi introducerea în spaţiul românesc prin filiera otomană a orezului, a porumbului american, cunoscut la început ca "grâu turcesc" şi devenit articol de bază în economia şi alimentaţia ţăranului român, a tutunului, a bumbacului, anasonului, susanului, pepenelui verde (rom. pop. harbuz, turca - karbuz), a unor flori (laleaua, liliacul, zambila, garoafa, etc). Tot prin filiera otomană a pătruns în Ţările Române şi cafeaua. Dar în ansamblu, poate cea mai durabila influenţă turco-otomană s-a înregistrat în domeniul bucătăriei, unele mâncăruri, precum sărmaluţele (turc. sarma) devenind naţionale la români şi nelipsite la sărbători.
Influenţa lingvistică otomană asupra limbii române este apreciată de circa 2-3000 de cuvinte, e drept că o parte din ele provin din vechiul substrat preotoman (oguz, peceneg, cuman şi tătar). În discutarea interferenţelor lingvistice trebuie să avem în vedere şi influenţa inversă: cea a limbii române asupra limbii turce, problemă insuficient cercetată (ex. cuvintele casă, copil, şi altele pătrunse în limba turcă).
În domeniul artistic influenţa otomană s-a exercitat în broderie, costum de curte, ţesături, ceramică şi în introducerea unor motive decorative, care nu au afectat structura de bază, bizantină, a monumentelor româneşti.
Moştenirea otomană s-a manifestat, de asemenea, în ce priveşte unele obiceiuri şi atitudini. Sistemul social otoman a întreţinut multe obiceiuri nedorite (ex. mita sau bacşişul, lipsa de încredere în guvern, etc), care au continuat şi după dispariţia imperiului. Se detectează teama faţă de autorităţi, şi în acelaşi timp, umilinţă şi supunere. Servilismul este dublat de inteligenţa, exprimată în încercările de a evita obstacolele, inclusiv cele ridicate de autorităţi, pe căi nu prea etice sau chiar ilegale.
Pe ansamblu, nu trebuie uitat ca factorul otoman a constituit o puternică contrapondere politico-militară la expansionismul rus şi austriac, permiţând astfel supravieţuirea Ţărilor Române ca entităţi statale şi spirituale distincte, cu toate marile avantaje pe care le implica aceasta.
Ţările Romane şi-au păstrat individualitatea statală cu un statut recunoscut de către Poarta Otomană. Totodată, ele s-au pomenit într-un prizonierat politic şi economic al Porţii Otomane, care s-a menţinut până în 1829, când a fost semnată pacea de la Adrianopol dintre ruşi şi turci.
Raialele şi paşalâcurile turceşti din teritoriile româneşti constituiau o piedică în faţa tendinţelor expansioniste ale Imperiului Habsburgic şi alte puteri creştine vecine care, sub pretextul luptelor pentru apărarea creştinătăţii şi eliberarea popoarelor creştine subjugate de păgâni, urmareau singure scopuri expansioniste în direcţia Dunării şi Balcanilor.
Cetatea Tighina
Fortăreaţă medievală construită lângă un vad de trecere al Nistrului de către domnitorii Moldovei, Tighina a fost ocupată în 1538 de către sultanul Soliman Magnificul în expediţia împotriva lui Petru Rareş, şi transformată în raia turcească, împreună cu satele din jur. Extinsă apoi în perioada stăpânirii otomane (forma fortului vechi datează de atunci - anul 1541) şi a războaielor ruso-turce, a rămas una din cele mai bine păstrate cetăţi medievale ale Moldovei.
Tighina a făcut parte din marele şi binechibzuitul sistem defensiv al Moldovei medievale, fiind pe vremuri una din cele mai puternice cetăţi. 0 parte din cercetători presupun că istoria ei începe încă din timpurile străvechi şi că prin secolul al Xll-lea nişte negustori genovezi ar fi intemeiat aici o factorie, un punct comercial de schimb cu ţările străine.
Oricum această ipoteză nu poate fi verificată şi argumentată atîta timp, cît înca din motive foarte bine cunoscute nu sînt posibile săpăturile arheologice şi, prin urmare, nici cercetările profunde, care ar face lumină în aceste pagini din istoria ţării noastre. Nodul vamal de pe malul Nistrului e atestat pentru prima dată într-un document obişnuit de epocă, o gramotă din 1408, dată de domnitorul Alexandru cel Bun unor negustori din Liov, care le asigură unele privilegii comerciale.
Ca cetate de frontieră Tighina s-a dezvoltat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş, iar la sfârşitul secolului XIV - începutul secolului XV, pe locul unde mai înainte fusese punctul vamal, a fost întemeiat oraşul cu acelaşi nume. În anul 1538 Petru Rareş, urmaşul vrednic al părintelui-voievod se ridică împotriva Porţii otomane, refuzând să mai plătească tributul anual. Însă el e trădat de boierii hapsâni şi fricoşi, văzându-se nevoit să ia calea pribegiei şi să se refugieze în Transilvania. În acelaşi an sultanul Porţii Soliman I, zis Magnificul, întră fără luptă în Tighina şi pune stăpânire pe oraă şi cetate. Din acest an datează începutul dominaţiei otomane asupra Moldovei, dominaţie care a durat câteva veacuri. Populaţia urbei s-a răsculat în repetate rânduri, împotrivindu-se invadatorilor. Pentru a înăbuşi orice acţiune de nesupunere Imperiul Otoman rupe de la Moldova ţinutul Tighinei cu tot cu satele din preajmă şi le declară teritorii ale sale, punând de strajă garnizoane bine întărite. Devenind reşedinţă de raia turcească, vechiul nume e substituit cu altul nou, Bender, adică, "oraş fluvial" În această perioadă Soliman I porunceşte că cetatea să fie refacută şi lărgită, lucrările de reconstruire fiind finisate abia în anul 1541. Folosind resursele locale şi munca ţăranilor din împrejurimi, Poarta otomană a transformat cetatea într-un avanpost bine întărit de luptă. La acea vreme cetatea construită din piatră reprezentă un patrulater, înconjurat din trei părţi de un şanţ foarte adânc. Cetatea de sus avea 12 turnuri, iar cele patru posturl de pe la colţuri deveniseră nişte bastioane bine fortificate, care aveau menirea să ia asupra lor tot greul luptelor în caz de asediu neaşteptat. Cetatea de jos, mai modestă ca proporţii, avea doar şase turnuri, dar prin poartă ei se aducea apă de la Nistru.
În anii 1705-1707 lucrările de întărire a acestui edificiu de o deosebită importanţă militară au fost continuate de către meşterii moldoveni sub conducerea şi supravegherea nemijlocită a lui Dimitrie Cantemir. Neculce scrie că D. Cantemir, adus de turci spre a isprăvi mai repede lucrările de reconstruire, cuprins de entuziasm, coborâse în mijlocul meşterilor şi, apucând bolovanii grei, îi rânduia el singur în ziduri şi-i îndemna şi pe ceilalţi la muncă. În această ultimă variantă cetatea se constituia dintr-un ansamblu de 10 bastioane şi 11 turnuri înconjurate de acelaşi şanţ tradiţional de apărare. La sfârşitul secolului al XVI-lea detaşamentele de moldoveni atacară de mai multe ori cetatea Benderului, dar fără nici un succes. În vara anului 1574 Ion Voda cel Viteaz o asediase cu armata sa, apoi în 1595 şi 1600 făcuse două încercări şi Mihai Viteazul, însă nici cei doi domnitori nu au avut sorţi de izbândă. Tot cam în acea perioadă Benderul a fost atacat şi de cazacii zaporojeni. Zădarnică trudă! Soarta grea şi amară a cetăţii stăpânite de turci l-a facut pe Miron Costin să scrie cu mâna tremurândă de durere, că "s-a întunecat şi cetatea Tighinei". În rezultatul celor trei războaie ruso-turce ea a trecut în stăpânirea Imperiului Rus, generalii ţarişti găsind de cuviinţă că e foarte potrivită pentru cazarmele soldăţeşti. De prin anul 1812 sau mai bine zis din a doua jumătate a secolului al XIX-lea cetatea Benderului, căzută pradă unei alte puteri străine, care se călăuzea de cunoscutul principiu imperial "Împarte şi stăpâneşte!", a început să-şi piardă treptat importanta strategică de altă dată. Lăsată de izbelişte, în voia soartei care nu ne-a prea alintat, ea continuă să se ruineze şi în zilele noastre, când tunurile au amuţit. Dar se face tot mai auzit glasul mulţimii revoltate, cerând cu insistenţă ca sârma ghimpată să cadă peste capetele celor care s-au izolat cu ea de restul lumii şi vin dintr-un trecut însângerat, odios. Să nu mai fie strivite sub cizmele lustruite ale cinismului barbar demnitatea neamului, trecutul său istoric.
Dacă în viitorul apropiat nu vor fi întreprinse acţiuni urgente de salvare a cetăţii Tighina, acest monument de istorie şi arhitectură, va fi sortit pieirii şi va dispare pentru totdeauna printre ruinele unui imperiu ce se mai întrezăreşte agonizând după sârmele ghimpate care împresoară popoarele. Cetatea îşi aşteaptă cuceritorii înarmaţi cu flori, care vor păşi cu pietate dincolo de zidurile străbunilor-apărători ai ţării, pentru a-i salva de cununa de spini şi sârmă ghimpată, pe care o poartă ca pe un blestem prin văile şi pe dealurile domoale, ce curg de secole spre limanul multrâvnit şi luminos al libertăţii.
joi, 17 iunie 2010
vineri, 11 iunie 2010
sâmbătă, 5 iunie 2010
Saladin / Cruciadele
Era anul 1096 atunci când, la chemarea Papei Urban al II-lea, creştinătatea îşi trimitea războinicii împotriva necredincioşilor, în ceea ce va rămâne în istorie sub numele de prima Cruciadă. În numele dreptei credinţe, Europa creştină mobiliza o armată cum nu se mai văzuse nicicând şi, sub oblăduirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea să dureze secole întregi. Paradoxal, pe fondul războaielor dintre creştini şi musulmani, tocmai figura unui conducător „păgân” ajungea să simbolizeze virtuţile cavalereşti, atât de cântate la curţile aristocraţilor europeni.
Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăţilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia şi chiar Ierusalimul căzuseră, rând pe rând, în faţa armatelor pestriţe, formate deopotriva din ţărani, preoţi, cavaleri şi capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele aşa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul în care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se năştea cel care avea să devină simbolul rezistenţei musulmane în faţa europenilor şi, mai mult, cel care avea să arate Europei adevăratele virtuţi ale unui războinic.
Saladin se năştea dintr-o familie kurdă la Tikrit, în anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele învăţăturii la cea mai vestită şcoală musulmană, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu ştiinţele dar şi cu arta războinică şi strategiile militare ale înaintaşilor săi. Încă de la o vârstă fragedă, Saladin – Salah ad-Din, pe numele său adevărat - intra în serviciul emirului Nur ad-Din, completându-şi educaşia cu lecţiile de luptă oferite de chiar unchiul său, Shirkuh, unul dintre cei mai temuţi şi respectaţi comandanţi de oşti ai vremii.
La numai 23 de ani, Saladin porneşte alături de Shirkuh în prima sa campanie războinică, cea îndreptată împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria răsunătoare a celor doi nu va trece neobservată, tânărul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, în timp ce unchiul său devenea vizir al Egiptului, funcţie pe care Saladin o va prelua noua ani mai târziu. Pe lângă văditele sale aptitudini războinice, tânărul kurd îşi dovedea din plin şi calităţile de guvernator. Sub îndrumarea sa, economia Egiptului era revitalizată, asta în timp ce armata era schimbată radical, conform cu noile cerinţe ale vremurilor.
Odată cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, în 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-şi independenţa faţă de orice alt lider musulman. Mai mult, căsătorindu-se cu văduva mult mai vârstnică a lui Nur ad-Din, proaspătul sultan obţinea şi tronul Siriei, odată cu toate titlurile şi averea celui decedat. De acum, nimic nu îl mai putea opri pe noul lider musulman să îţi îndeplinească visul de o viaţă, acela de a elibera Ţara Sfântă de sub dominaţia cruciată.
Vestea masacrelor şi ororilor comise de creştini în prima Cruciadă devenise deja legendară. Numai în Cetatea Sfântă, soldaţii conduşi de Godefroy de Bouillon, uciseseră aproape 70.000 de civili neînarmaţi, asta în timp ce la Maarat, războinicii europeni se dedaseră la acte de o violenţă nemaintâlnită, totul culminând cu canibalismul recunoscut şi iertat atunci de Biserică. Cruzimea primilor cruciaţi nu rămăsese, însă, doar o amintire tristă. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alături de nemiloţii săi apropiaţi, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford şi Balian de Ibelin continuau, la scară mare, persecuţiile şi crimele împotriva musulmanilor, evreilor şi chiar a creştinilor ortodocşi (în fond, Marea Schismă avusese loc în 1054, cu puţin timp înaintea Primei Cruciade).
În acelaşi timp, Saladin îşi extinsese influenţa asupra califatelor din Mosul şi Allepo, înconjurând Regatul Ierusalimului, pentru prima oară, cu teritorii musulmane, aflate în mâna unui singur lider. Deşi noul monarh oriental încercase să evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Într-o primă bătălie, cea de la Montgisard, în anul 1177, Saladin cunoştea o înfrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldaţi aflaţi sub comanda sa, peste 27.000 erau ucişi de către războinicii templieri, într-o bătălie ce amintea, mai mult, de un masacru.
Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-şi putea impune influenţa asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistiţiul dintre cele două tabere, încheiat după bătălia de la Montgisard, nu era decât o soluţie de compromis pentru ambele forţe combatante, sleite de îndelungile confruntări. Şi totuşi, excesele cavalerilor cruciaţi, materializate în atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decât să rupă o pace şi aşa destul de fragilă.
Cea de a doua confruntare venea la 10 ani după episodul de la Montgisard. Deplin încrezatori în reuşita bătăliei, templierii conduşi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzător al desertului pentru a-l înfrunta pe Saladin şi noua sa armată. Avea să fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune şi de simţ strategic, Guy îşi îndreptă cei peste 20.000 de soldaţi, echipaţi cu înfricoşătoarele armuri ale epocii, prin căldura torida a deşertului sirian, în căutarea musulmanilor aflaţi sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea acţiuni necugetate au devenit vizibile după numai câţiva kilometri de marş. Hărţuiţi de arcaşii călări ai lui Saladin şi extenuaţi de căldura şi de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o pradă uşoară pentru cel care, mai târziu, avea să fie denumit „Leul deşertului”.
Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la luptă. În zorii zilei de 4 iulie, în zona cunoscută drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmană decimă, într-un atac fulger, pe aproape toţi războinicii cruciaţi. Dintre cei peste 20.000 de creştini, doar 3000 mai supravieţuiau pentru a luau drumul sclaviei. Însusi Guy de Lusignan cădea prizonier, alături de o întreagă suită de cavaleri; fratele său Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar câţiva dintre cei capturaţi de Saladin.
Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea către Ierusalim, cetate pe care o cucerea în acelaşi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor aşteptărilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populaţia civilă, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor creştini să părăsească oraşul împreună cu toată averea pe care o puteau duce.
Caderea leului
Vestea pierderii Ierusalimului în faţa armatelor musulmane şocă Europa. Nimeni nu îşi putea imagina că teribila armata a templierilor fusese înfrântă într-un mod atât de categoric. La îndemnul Papei, aristocraţii europeni porneau în cea de a 3-a Cruciadă, conduşi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decât Richard Inimă de Leu, regele Angliei.
Acesta nu va reuşi însă să recucerească Ierusalimul. Slăbit de campania care durase aproape trei ani, fără victorii majore şi cu armata decimată de lipsuri şi boli, Richard se întorcea în Anglia, nu înainte de a încheia una dintre cele mai frumoase şi mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe câmpul de luptă , cei doi au dat dovadă de un puternic respect şi un cavalerism fără echivoc în relaţiile din afara conflictelor.
Chiar dacă Locurile Sfinte rămâneau, astfel, în mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febră, sultanul cădea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodată. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viaţa cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune că în momentul în care apropiaţii săi au desfăcut porţile vistieriei în care se credea că se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiţi să o gasească goală. Saladin îşi împărţise toată averea săracilor, nepăstrând pentru el nici măcar banii necesari pentru înmormantare.
Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăţilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia şi chiar Ierusalimul căzuseră, rând pe rând, în faţa armatelor pestriţe, formate deopotriva din ţărani, preoţi, cavaleri şi capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele aşa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul în care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se năştea cel care avea să devină simbolul rezistenţei musulmane în faţa europenilor şi, mai mult, cel care avea să arate Europei adevăratele virtuţi ale unui războinic.
Saladin se năştea dintr-o familie kurdă la Tikrit, în anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele învăţăturii la cea mai vestită şcoală musulmană, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu ştiinţele dar şi cu arta războinică şi strategiile militare ale înaintaşilor săi. Încă de la o vârstă fragedă, Saladin – Salah ad-Din, pe numele său adevărat - intra în serviciul emirului Nur ad-Din, completându-şi educaşia cu lecţiile de luptă oferite de chiar unchiul său, Shirkuh, unul dintre cei mai temuţi şi respectaţi comandanţi de oşti ai vremii.
La numai 23 de ani, Saladin porneşte alături de Shirkuh în prima sa campanie războinică, cea îndreptată împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria răsunătoare a celor doi nu va trece neobservată, tânărul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, în timp ce unchiul său devenea vizir al Egiptului, funcţie pe care Saladin o va prelua noua ani mai târziu. Pe lângă văditele sale aptitudini războinice, tânărul kurd îşi dovedea din plin şi calităţile de guvernator. Sub îndrumarea sa, economia Egiptului era revitalizată, asta în timp ce armata era schimbată radical, conform cu noile cerinţe ale vremurilor.
Odată cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, în 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-şi independenţa faţă de orice alt lider musulman. Mai mult, căsătorindu-se cu văduva mult mai vârstnică a lui Nur ad-Din, proaspătul sultan obţinea şi tronul Siriei, odată cu toate titlurile şi averea celui decedat. De acum, nimic nu îl mai putea opri pe noul lider musulman să îţi îndeplinească visul de o viaţă, acela de a elibera Ţara Sfântă de sub dominaţia cruciată.
Vestea masacrelor şi ororilor comise de creştini în prima Cruciadă devenise deja legendară. Numai în Cetatea Sfântă, soldaţii conduşi de Godefroy de Bouillon, uciseseră aproape 70.000 de civili neînarmaţi, asta în timp ce la Maarat, războinicii europeni se dedaseră la acte de o violenţă nemaintâlnită, totul culminând cu canibalismul recunoscut şi iertat atunci de Biserică. Cruzimea primilor cruciaţi nu rămăsese, însă, doar o amintire tristă. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alături de nemiloţii săi apropiaţi, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford şi Balian de Ibelin continuau, la scară mare, persecuţiile şi crimele împotriva musulmanilor, evreilor şi chiar a creştinilor ortodocşi (în fond, Marea Schismă avusese loc în 1054, cu puţin timp înaintea Primei Cruciade).
În acelaşi timp, Saladin îşi extinsese influenţa asupra califatelor din Mosul şi Allepo, înconjurând Regatul Ierusalimului, pentru prima oară, cu teritorii musulmane, aflate în mâna unui singur lider. Deşi noul monarh oriental încercase să evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Într-o primă bătălie, cea de la Montgisard, în anul 1177, Saladin cunoştea o înfrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldaţi aflaţi sub comanda sa, peste 27.000 erau ucişi de către războinicii templieri, într-o bătălie ce amintea, mai mult, de un masacru.
Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-şi putea impune influenţa asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistiţiul dintre cele două tabere, încheiat după bătălia de la Montgisard, nu era decât o soluţie de compromis pentru ambele forţe combatante, sleite de îndelungile confruntări. Şi totuşi, excesele cavalerilor cruciaţi, materializate în atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decât să rupă o pace şi aşa destul de fragilă.
Cea de a doua confruntare venea la 10 ani după episodul de la Montgisard. Deplin încrezatori în reuşita bătăliei, templierii conduşi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzător al desertului pentru a-l înfrunta pe Saladin şi noua sa armată. Avea să fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune şi de simţ strategic, Guy îşi îndreptă cei peste 20.000 de soldaţi, echipaţi cu înfricoşătoarele armuri ale epocii, prin căldura torida a deşertului sirian, în căutarea musulmanilor aflaţi sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea acţiuni necugetate au devenit vizibile după numai câţiva kilometri de marş. Hărţuiţi de arcaşii călări ai lui Saladin şi extenuaţi de căldura şi de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o pradă uşoară pentru cel care, mai târziu, avea să fie denumit „Leul deşertului”.
Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la luptă. În zorii zilei de 4 iulie, în zona cunoscută drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmană decimă, într-un atac fulger, pe aproape toţi războinicii cruciaţi. Dintre cei peste 20.000 de creştini, doar 3000 mai supravieţuiau pentru a luau drumul sclaviei. Însusi Guy de Lusignan cădea prizonier, alături de o întreagă suită de cavaleri; fratele său Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar câţiva dintre cei capturaţi de Saladin.
Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea către Ierusalim, cetate pe care o cucerea în acelaşi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor aşteptărilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populaţia civilă, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor creştini să părăsească oraşul împreună cu toată averea pe care o puteau duce.
Caderea leului
Vestea pierderii Ierusalimului în faţa armatelor musulmane şocă Europa. Nimeni nu îşi putea imagina că teribila armata a templierilor fusese înfrântă într-un mod atât de categoric. La îndemnul Papei, aristocraţii europeni porneau în cea de a 3-a Cruciadă, conduşi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decât Richard Inimă de Leu, regele Angliei.
Acesta nu va reuşi însă să recucerească Ierusalimul. Slăbit de campania care durase aproape trei ani, fără victorii majore şi cu armata decimată de lipsuri şi boli, Richard se întorcea în Anglia, nu înainte de a încheia una dintre cele mai frumoase şi mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe câmpul de luptă , cei doi au dat dovadă de un puternic respect şi un cavalerism fără echivoc în relaţiile din afara conflictelor.
Chiar dacă Locurile Sfinte rămâneau, astfel, în mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febră, sultanul cădea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodată. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viaţa cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune că în momentul în care apropiaţii săi au desfăcut porţile vistieriei în care se credea că se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiţi să o gasească goală. Saladin îşi împărţise toată averea săracilor, nepăstrând pentru el nici măcar banii necesari pentru înmormantare.
duminică, 30 mai 2010
Înfruntarea titanilor - Clash of the Titans
A fost un weekend de Cinema City pentru mine. După ce ieri am fost la Prinţul Persiei, azi am văzut Înfruntarea titanilor 3D.
Filmul mi-a amintit de Percy Jackson & the Olympians: The Lightning Thief pe care l-am văzut în luna februarie cu diferenţa că Înfruntarea titanilor a fost 3D dar mi-a amintit şi de Avatar pentru că personajul principal a fost interpretat de Sam Worthington în ambele filme. Sam pare a fi noul Bruce Willis care indiferent în ce film juca, salva pe toţi...de asta aceşti 2 actori nu au fost distribuiţi în Titanic !
Filmul a fost dinamic, imaginile detaliate....de data asta rănile eroilor păreau înspăimântător de reale! Clar, acesta nu este un film pentru fete! Mi-a plăcut foarte mult...si nici plimbarea prin Mall nu a fost rea....!
Născut din zei, dar crescut ca un muritor de rând, Perseu (Sam Worthington) nu reuşeşte să-şi salveze familia de furia lui Hades (Ralph Fiennes), răzbunătorul zeu al Infernului. Nemaiavând nimic de pierdut, Perseu se oferă voluntar să conducă o misiune periculoasă pentru a-l înfrânge pe Hades înainte ca acesta să ia puterea din mâinile lui Zeus (Liam Neeson), împiedicând astfel venirea Iadului pe Pământ. Lupta pentru supremaţie îi aduce faţă în faţă pe oameni, regi şi zei, iar confruntarea dintre zei ameninţă să distrugă pământul.
Perseu începe o călătorie plină de pericole pe tărâmuri interzise, în fruntea unei cete de războinici curajoşi, printre care Draco (Mads Mikkelsen), care îl încurajează să-şi folosească abilităţile deosebite datorate descendenţei sale divine. Ei au de înfruntat demoni invincibili şi monştri înfricoşători, iar unica lor şansă de supravieţuire este ca Perseu să-şi accepte puterile de zeu şi să-şi creeze propriul destin, sfidându-şi soarta.
Eurovision 2010
Felicitări România! Locul 3 e foarte bun având în vedere cum decurge votarea la Eurovision...de fiecare dată pe criterii politice şi de vecinătate. Cred că Germania a câştigat pentru ca era una din puţinele ţări cu melodii bune care îşi permit organizarea ediţiei viitoare în contextul crizei financiare.
Am un singur regret....cred că Franţa merita mai mult. Francezii au avut o melodie ritmată pe care sunt sigur că o vom auzi peste tot vara aceasta.
Am un singur regret....cred că Franţa merita mai mult. Francezii au avut o melodie ritmată pe care sunt sigur că o vom auzi peste tot vara aceasta.
vineri, 28 mai 2010
Prinţul Persiei: Nisipurile timpului
Filmul a fost fantastic!!!!!!! Efectele speciale ca şi povestea au fost nemaipomenite. Filmul are tot ce vrei: comedie, dramă, acţiune. Personajul meu preferat a fost personajul principal: Dastan.Acţiunea celui mai aşteptat film de aventuri al acestei veri se petrece în fascinanta Persie, unde un prinţ proscris - Dastan - (Jake Gyllenhaal) se aliază cu misterioasa prinţesă Tamina (Gemma Arterton) să lupte împotriva forţelor răului şi să protejeze un pumnal străvechi cu puteri magice. Pumnalul poate sparge firida în care sunt zidite Nisipurile Timpului – un cadou din partea zeilor care poate întoarce timpul şi permite posesorului să conducă lumea. Dastan devine prinţ prin voinţa destinului, fiind adoptat de către regele Persiei, după ce acesta a asistat la o demonstraţie de curaj şi apărare a unui seamăn aflat în pericol.
Bazat pe celebrul joc video, Prinţul Persiei ne poartă în antichitate, unde un prinţ persan se aliază cu o prinţesă dintr-un imperiu rival pentru a dejuca planurile unui rege care vrea să provoace o furtună de nisip în stare să distrugă lumea întreagă. Pentru a câştiga, prinţul trebuie să învingă o serie de fiinţe fantastice, ajutat şi de Pumnalul Timpului, o armă în stare să controleze timpul: să-i încetinească scurgerea sau să-l dea înapoi. Filmările vor avea loc în Maroc şi Marea Britanie, acestea începând la jumătatea lui iunie 2008. Producătorul filmului este Jerry Bruckheimer.
duminică, 23 mai 2010
sâmbătă, 8 mai 2010
Ivan cel Groaznic
Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, se naşte la Moscova la 25 august 1530( tată - Vasili al III-lea al Rusiei,mamă -Elena Glinskaia). Se spune ca în acel moment un fulger a zguduit Kremlinul dând naştere unui puternic incendiu, iar noul născut avea deja doi dinţi. Semnele au fost interpretate ca o manifestare a voinţei divine: prinţul avea să îi sfâşie cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celălalt avea să muşte groaznic din propriul popor.
La 5 ani, se distra aruncând animale din turnuri, îi plăcea să le tortureze, smulgea aripile muştelor, stropea furnicarele cu uleiuri pentru candele ce luminau icoanele şi le dădea foc. Dacă pierdea la un joc, se întâmpla chiar să îi execute pe câştigători. Dar distracţia lui preferată era să dea drumul unui urs fioros în mijlocul mulţimii ca să privească apoi cu o plăcere perversă culoarea sângelui şi să adulmece mirosul cărnii de om.
Dar toate aceste nenorociri îşi au originea undeva în copilaria lui. Mama sa, Elena Glinskaia a fost otrăvită lasându-l pe Ivan singur, sub tutela a două familii de boieri : Şuiski şi Belski. Cele două clanuri nu ezitau să se dedea, chiar sub ochii copilului, la răzbunări sângeroase, pentru a pune mâna pe putere. Astfel, teama care îi bântuie de obicei pe tirani, a luat în stăpânire sufletul tânărului prinţ şi nu l-a mai părăsit niciodată. Din acel moment, creierul său de copil a fost obsedat de o idee fixă : să scape cu orice preţ de boieri. Ivan a scris mai târziu “ Îmi amintesc cum s-au purtat boierii cu mine şi cu fratele meu Iuri, ţinându-ne în cea mai cruntă sărăcie, împiedicându-ne să mâncăm pe săturate”.
Ivan al IV-lea îşi face curaj şi dă o adevărată lovitură de teatru în momentul în care, la numai 16 ani, se autointitulează cezar, Ţar în slavona, titlu pe care nu îl mai purtase nici unul dintre străbunii săi. Era 16 ianuarie 1547.Domnia de 37 de ani a lui Ivan cel Groaznic este o succesiune de crime şi masacre. Sadic şi în acelaşi timp mistic, el se consideră reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi se crede dinainte iertat pentru toate fărădelegile sale.
Totuşi, în învălmăşeala acestei vieţi răbufnind de pasiuni şi de violenţă, Ivan nu pierde niciodată din vedere misiunea sa politică de unificator al pământurilor ruseşti, de organizator al unui mare imperiu. Pentru a-i spori slava, el dă nenumarate lupte împotriva tătarilor, polonezilor, suedezilor.
Ivan cel Groaznic a fost mai mult decât groaznic, nu ştiu ce cuvânt s-ar potrivi unui om care a născocit torturi de o cruzime fără seaman. Boierii vârstnici sunt prăjiti în tigăi uriaşe, fierţi în cazane sau puşi la frigare asemenea animalelor. Cei tineri sunt traşi în ţeapă iar în faţa lor le sunt chinuite rudele de sex feminin. Femeile sunt trecute prin supliciul sforilor, sfori astfel create încât să taie trupul asemenea unui fierăstrău.Nebunia ţarului atinge paroxismul în masacrul de la Novgorod, din 1570. Convins că oraşenii bogatului târg complotează împotriva sa, Ivan al IV-lea ordonă uciderea întregii populaţii. Doar după ce numărul victimelor atinge ordinul miilor sau zecilor de mii, iar apele râului sunt zăgăzuite de mulţimea cadavrelor, ţarul le îngăduie supravieţuitorilor să îşi continue existenţa.
Ţarul, care îşi căpătase deja apelativul Groznii – cel groaznic, cel măreţ -, nu pierde timpul şi realizează căsătorie după căsătorie, schimbând nu mai puţin de 7 soţii. Cele mai multe mor otravite, în timp ce de altele divorţează la scurt timp după căsătorie. Mai mult, îi vine ideea să se însoare cu însăşi regina Elisabeta I a Angliei.
Anastasia a Rusiei
căsătorită. 1547, decedat 1560
Maria Temrjukovna
căsătorită. 1561, decedat 1569
Marfa Sobakin
căsătorită. 1571, decedat 1571
Anna Koltovski
căsătorită. 1572, anul. 1574
Anna Vasilchikov
căsătorită. 1575, decedat 1576-77
Vasilisa Melentev
căsătorită. 1579, anul. 1579
Maria Dolgoruki
căsătorită. 1580, ucisă 1580
Maria Nagaia
căsătorită. 1581
Totuşi se spune că una din soţii, virtuoasa Anastasia pe care Ivan o iubea cu ardoare, îl făcuse mai uman, mai înţetegător. Din nefericire sfetnicii Silvestru şi Adaşev se certau din ce îb ce mai des cu rudele Anastasiei. În ziua de 7 august 1560, în urma unei certe cu Adaşev, ţarina a fost doborâtă de o criză de epilepsie şi s-a stins Ivan fiind profund marcat de această pierdere, acuzându-şi sfetnicii că i-au ucis “ frumoasa”. Ca să se protejeze de demonii săi, ţarul a înfiinţat o poliţie secretă : opricinina.
Nu pot să mă abţin să nu compar perioada în care a funcţionat această gardă personală – opricinina – adică perioada 1565- 1572 cu epoca “marii terori” din perioada stalinistă 1935-1938 .
În mod asemănător a procedat şi Stalin, care a recurs la epurări ca să pună mâna pe puterea absolută, până atunci limitată de vechii bolşevici. În plus, în ambele cazuri, teroarea a urmat decesului soţiilor celor doi tirani.
Soţia ţareviciului, la vremea aceea însărcinată, era încă în haine neprotocolare, nefardată , chiar înainte de a 7-a nuntă a socrului ei cu Maria Nagaia ( care avea să-i dăruiască un fiu – Dimitri şi care, mai tărziu va accepta jocul lui Grigori Otrepiev – falsul Dimitri şi a polonezei Marina Mniszek).Ivan, înfuriat la culme de înfaţişarea norei o loveşte, ţareviciul Ivan aude stigătele acesteia, se interpune între cei doi dar Ivan îl loveşte puternic cu sceptrul în tâmplă, ucigându-l.
Cu ceva ani în urmă, Ivan îi scrisese lui Kurbski : “ Aminteşte-ţi că cel mai mare dintre ţari, Constantin; aminteşte-ţi că, în numele regatului, şi-a ucis propriul fiu şi se numără totuşi printer sfinţi”
Infanticidul avea să devină unul dintre marile mituri ale istoriei ruse : ţarul trebuie să fie nemilos, chiar şi faţă de propriii copii. Astfel, Petru cel Mare îl va executa pe fiul său, Aleksei, iar Stalin îşi va lăsa fiul, Iacob, în temniţele hitleriste, refuzând propunerea germanilor de a-l schimba cu mareşalul Paulus. “ Nu voi schimba un mareşal pe un locotenent” a răspuns scurt tiranul de la Kremlin.
În noaptea dramei, Ivan, disperat, a urcat în clopotniţa Catedralei Sfântul Vasile, insoţit de fiul său mai mic, Feodor, şi a tras singur clopotele. Apoi , după ce a încercat, fără succes, să se arunce de sus, a leşinat.
La numai 53 de ani, albit de timpuriu, lovit de nebunie şi de o boală necunoscută ce îi descompunea trupul, Ivan cel Groaznic îşi dădea sfârşitul în timpul unei partide de şah alături de boierul Boris Godunov, viitorul ţar al Rusiei. Deşi populaţia fusese înştiinţată că monarhul a decedat în urma unei boli misterioase, raportul ambasadorului Angliei suna sec:”Ţarul a murit otrăvit!”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
