Ţările Romane în timpul regimului de suzeranitate otomană

Ţările Române în "Casa păcii"
Către mijlocul secolului al XVI-lea în Ţările Romane se stabileşte regimul de suzeranitate otomană.



Conform dreptului islamic, ţările tributare făceau parte din dar-al-ahd (Casa Pactului sau Casa Păcii), situat între dar-al-Islam (Casa Islamului) şi dar-al-harb (Casa Războiului).

Regimul de dar-al-ahd aplicat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, presupunea autonomia lor, deţinerea tronului de către un principe pamântean, de regula din familie princiară, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătoresti şi ecleziastice. Domnul era ales de boieri (în Transilvania de dieta) şi confirmat de sultan. Dar odată cu consolidarea dominaţiei otomane sultanul încălca acest obicei de alegere, numind şi mazilind domni, fără a ţine seama de părerea boierilor. Scaunul domnesc revenea celui care plătea mai mult.

Autonomia Ţărilor Române era recunoscută şi-n ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă. Aceste acte interziceau musulmanilor să aibă proprietăţi sau să înalţe moschee în spaţiul românesc, să ia de aici devşirme pentru corpul de ieniceri etc.

Domnii erau obligaţi sa plătească haraci, daruri (pescheşuri) oficiale către sultan şi demnitarii lui, care de curând au devenit obligatorii. Cu începere din secolul al XVII-lea, domnii români plătesc Porţii Otomane, pentru a obţine reînnoirea domniei, o nouă dare, mucarerul, care iniţial se percepea la trei ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Ţările Române trebuiau să pună la dispoziţie otomanilor cereale, vite, lemn pentru construcţia flotei şi altele. Treptat s-a instituit un monopol otoman asupra grâului românesc.



Din punct de vedere politic dependenţa Ţărilor Române de Poarta Otomană însemna pentru domni obligaţia de a integra politica lor externă în cea otomană. Ei trebuiau să fie "prieteni prietenilor şi duşmani duşmanilor sultanului", cu alte cuvinte, să participe la campaniile organizate de el. Ulterior domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au devenit simpli observatori ai evenimentelor internaţionale.

Transilvania, care sub suzeranitatea otomană a devenit un principat autonom, a beneficiat de un statut superior, în raport cu Ţara Românească şi Moldova, fapt ce se explica prin amplasarea ei în vecinătatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci să-şi modereze pretenţiile faţă de ţara respectivă.

În comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească, Transilvania pe parcursul dominaţiei otomane s-a bucurat de drepturi mai mari de a-şi alege principii, care erau investiţi cu însemnele puterii de către Poarta Otomană. Tributul impus principatului iniţial de 10.000 florini, a sporit, în 1575, la suma de 15.000 florini. În Moldova haraciul creşte de la 8.000 galbeni la 65.000 de galbeni şi 155.000 galbeni în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVI-lea. Cu mult mai reduse erau în Transilvania peşchesurile şi prestaţiile în produse.

Dintre factorii care nu au favorizat transformarea Ţărilor române în paşalâcuri pot fi subliniaţi următorii:

Ţările Romane n-au fost transformate în paşalâcuri, în primul rând, datorită capacităţii lor înalte de apărare, dârzenie, cu care şi-au apărat pământul strămoşesc.
O rezistenţă înverşunată au opus expansionismului otoman Ţăra Româneasca sub puternica cârmuire a lui Mircea cel Batrin, Moldova - a lui Ştefan cel Mare, Transilvania - a lui Iancu de Hunedoara.

În al doilea rând, turcii n-au cutezat să le cucerească de complicaţiile interne şi internaţionale. Imperiul Otoman reprezenta pentru lumea crestină cel mai mare pericol, de aceea marile puteri erau cointeresate să aibă între ele şi turci state-tampon. Ţările Romane au jucat anume acest rol.

O alta cauză consta în faptul că, din punct de vedere economic, pentru turci era mai convenabil regimul de dominaţie indirectă, fără administraţie şi garnizoane otomane. Deşi a fost instaurată hegemonia otomană asupra statelor româneşti, turcii n-au reuşit să colonizeze noile teritorii cu populaţie turcică. Astfel, Ţările Române şi-au păstrat existenţa statală, obţinând, însă, statutul de vasalitate faţă de Poartă.

Teritoriile Tarii Moldovei sub administratie otomană.

Întâmpinând rezistenţa dârză a Ţărilor Române în faţa cuceririlor otomane şi conştientizând incapacitatea de a le supune prin forţă, sultanii au recurs la cunoscuta practică de subminare treptată a capacitaţilor militare şi economice ale acestora. Printre acţiunile care se încadrau în această tactică de expansiune un loc deosebit revenea cuceririlor punctelor strategice ale Ţărilor Române şi trecerea lor sub administrarea directă turcească. O atenţie deosebită se acorda cetăţilor în care se amplasau garnizoane turceşti, pământurile din jurul lor fiind incluse în unităţi administrativ-teritoriale după tipul celor din Imperiul Otoman.



Primele cetăţi moldoveneşti cucerite de otomani, în 1484, ce deţineau un rol important în sistemul defensiv de pe linia Dunării şi Mării Negre, au fost Chilia şi Cetatea Albă care au devenit centre ale raialelor turceşti. Prin aceste acţiuni turcii au redus esenţial capacitatea de apărare a Ţării Moldovei şi au influenţat asupra soartei istorice a acestor ţinuturi pontice. În sec. al XVI-lea la cetăţile şi teritoriile trecute sub administrarea otomană şi controlul militar direct s-au adăugat altele.

În 1538 a fost cucerită cetatea Tighina şi regiunea Bugeac, în baza lor fiind creat sangeacul Tighina în frunte cu un bei. Sistemul acesta a fost completat în 1716 prin transformarea în raia a cetăţii Hotinului în componenţa careia a fost inclus nu numai teritoriul ce ţinea aceasta cetate ci şi câteva sate din ţinuturile Soroca, Iaşi şi Cernăuţi.

Începînd cu vara anului 1484 pe teritoriul de sud al Moldovei otomanii au adus şi contingente militare, tatare care cu timpul s-au stabilit aici permanent. Dupa cum menţiona cronicarul turc Evlia Celebi, în a doua jum. a sec. al XVI tătarii erau în număr de pâna la 30 de mii de oameni. Izvoarele atestă creşterea către mijlocul sec. al XVIII a numărului tătarilor din sudul Moldovei, numiţi către acea vreme şi tătarii din Bugeac, sau nogai, pâna la 45 de mii de oameni.

În teritoriile moldoveneşti cucerite au fost formate structuri politico-administrative şi etnoreligioase caracteristice statului otoman. Trăsătura de baza a acestora era caracterul lor militar. În cetăţi turcii au dislocat garnizoane, constituite din diferite tipuri de unităţi, completate, în mare parte, cu ieniceri.

Structura formelor de proprietate a fost modificată radical. Turcii au lichidat proprietăţile domnului, ale boierilor şi mănăstirilor, pământurile cucerite fiind declarate proprietate de stat şi împărţite spre folosinţă provizorie, conform dreptului otoman, celor care au participat la campaniile militare de cucerire a lor.

Administrarea teritoriului stăpânit de turci era organizată în funcţie de sistemul de stăpânire a pamânturilor şi de percepere a impozitelor. Oraşele (sehir), târgurile (kasada) şi satele (kariye) erau organizate în cadrul unor districte (kaza), ale caror subdiviziuni administrative aveau mai ales atribuţii fiscale.

După cum ne atestă izvoarele, către începutul sec. al XVII-lea Sangeacul din Cetatea Alba era împărţit în cinci unităţi administrative mai mici numite nahii. Cetatea Alba, Tatarbunar, Chilia, Izmail, Reni. Sangeacul din Tighina avea numai o singura nahiye, reieşind din faptul că deocamdata el nu era unit cu celelalte pamânturi turceşti. Sangeacul din Cetatea Albă era divizat în trei cazale: cazaua din Cetatea Albă ce cuprindea două nahii - cetatea Alba şi Tatarbunar; cazaua din Chilia cuprindea o singură nahie; cazaua din Izmail cuprindea două nahii - Izmail şi Reni.

Locuitorii autohtoni au reusit să-şi păstreze în railale o anumită autonomie. Neînţelegerile şi confruntările erau rezolvate de fruntaşii locali şi numai în caz de litigiu între un creştin şi un musulman se ajungea în faţa cadiului.

Pentru a-şi consolida poziţiile în punctele strategice ocupate, otomanii au reorganizat şi viaţa bisericească a credincioşilor ortodocşi din raiale. Toate parohiile ortodoxe din teritoriile aflate sub administraţie otomană au fost scoase de sub jurisdicţia ierarhilor din partea locului şi a fost formată mitropolia Proilaviei (de la numele romănesc al Brăilei) sub ascultarea directă a Patriarhiei din Constantinopol.

Moştenirea otomană

Deficienţele administraţiei otomane au afectat dezvoltarea teritoriilor româneşti anexate direct la Imperiul Otoman. Însă atât pentru aceste pamânturi precum şi pentru Ţara Moldovei avem şi o influenţă turco-otomană pozitivă. Astfel, marea piaţă otomană făcea ca produsele moldoveneşti (oile, vitele, caii, orzul, sarea, mierea de albine, ceara şi seul, lemnul, cânepa, etc) să găsească totdeauna un cumpărător - este drept, în condiţiile unui "comerţ dirijat".

Tot în zona economicului se plasează şi introducerea în spaţiul românesc prin filiera otomană a orezului, a porumbului american, cunoscut la început ca "grâu turcesc" şi devenit articol de bază în economia şi alimentaţia ţăranului român, a tutunului, a bumbacului, anasonului, susanului, pepenelui verde (rom. pop. harbuz, turca - karbuz), a unor flori (laleaua, liliacul, zambila, garoafa, etc). Tot prin filiera otomană a pătruns în Ţările Române şi cafeaua. Dar în ansamblu, poate cea mai durabila influenţă turco-otomană s-a înregistrat în domeniul bucătăriei, unele mâncăruri, precum sărmaluţele (turc. sarma) devenind naţionale la români şi nelipsite la sărbători.

Influenţa lingvistică otomană asupra limbii române este apreciată de circa 2-3000 de cuvinte, e drept că o parte din ele provin din vechiul substrat preotoman (oguz, peceneg, cuman şi tătar). În discutarea interferenţelor lingvistice trebuie să avem în vedere şi influenţa inversă: cea a limbii române asupra limbii turce, problemă insuficient cercetată (ex. cuvintele casă, copil, şi altele pătrunse în limba turcă).

În domeniul artistic influenţa otomană s-a exercitat în broderie, costum de curte, ţesături, ceramică şi în introducerea unor motive decorative, care nu au afectat structura de bază, bizantină, a monumentelor româneşti.

Moştenirea otomană s-a manifestat, de asemenea, în ce priveşte unele obiceiuri şi atitudini. Sistemul social otoman a întreţinut multe obiceiuri nedorite (ex. mita sau bacşişul, lipsa de încredere în guvern, etc), care au continuat şi după dispariţia imperiului. Se detectează teama faţă de autorităţi, şi în acelaşi timp, umilinţă şi supunere. Servilismul este dublat de inteligenţa, exprimată în încercările de a evita obstacolele, inclusiv cele ridicate de autorităţi, pe căi nu prea etice sau chiar ilegale.

Pe ansamblu, nu trebuie uitat ca factorul otoman a constituit o puternică contrapondere politico-militară la expansionismul rus şi austriac, permiţând astfel supravieţuirea Ţărilor Române ca entităţi statale şi spirituale distincte, cu toate marile avantaje pe care le implica aceasta.

Ţările Romane şi-au păstrat individualitatea statală cu un statut recunoscut de către Poarta Otomană. Totodată, ele s-au pomenit într-un prizonierat politic şi economic al Porţii Otomane, care s-a menţinut până în 1829, când a fost semnată pacea de la Adrianopol dintre ruşi şi turci.

Raialele şi paşalâcurile turceşti din teritoriile româneşti constituiau o piedică în faţa tendinţelor expansioniste ale Imperiului Habsburgic şi alte puteri creştine vecine care, sub pretextul luptelor pentru apărarea creştinătăţii şi eliberarea popoarelor creştine subjugate de păgâni, urmareau singure scopuri expansioniste în direcţia Dunării şi Balcanilor.





Cetatea Tighina





Fortăreaţă medievală construită lângă un vad de trecere al Nistrului de către domnitorii Moldovei, Tighina a fost ocupată în 1538 de către sultanul Soliman Magnificul în expediţia împotriva lui Petru Rareş, şi transformată în raia turcească, împreună cu satele din jur. Extinsă apoi în perioada stăpânirii otomane (forma fortului vechi datează de atunci - anul 1541) şi a războaielor ruso-turce, a rămas una din cele mai bine păstrate cetăţi medievale ale Moldovei.

Tighina a făcut parte din marele şi binechibzuitul sistem defensiv al Moldovei medievale, fiind pe vremuri una din cele mai puternice cetăţi. 0 parte din cercetători presupun că istoria ei începe încă din timpurile străvechi şi că prin secolul al Xll-lea nişte negustori genovezi ar fi intemeiat aici o factorie, un punct comercial de schimb cu ţările străine.

Oricum această ipoteză nu poate fi verificată şi argumentată atîta timp, cît înca din motive foarte bine cunoscute nu sînt posibile săpăturile arheologice şi, prin urmare, nici cercetările profunde, care ar face lumină în aceste pagini din istoria ţării noastre. Nodul vamal de pe malul Nistrului e atestat pentru prima dată într-un document obişnuit de epocă, o gramotă din 1408, dată de domnitorul Alexandru cel Bun unor negustori din Liov, care le asigură unele privilegii comerciale.

Ca cetate de frontieră Tighina s-a dezvoltat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş, iar la sfârşitul secolului XIV - începutul secolului XV, pe locul unde mai înainte fusese punctul vamal, a fost întemeiat oraşul cu acelaşi nume. În anul 1538 Petru Rareş, urmaşul vrednic al părintelui-voievod se ridică împotriva Porţii otomane, refuzând să mai plătească tributul anual. Însă el e trădat de boierii hapsâni şi fricoşi, văzându-se nevoit să ia calea pribegiei şi să se refugieze în Transilvania. În acelaşi an sultanul Porţii Soliman I, zis Magnificul, întră fără luptă în Tighina şi pune stăpânire pe oraă şi cetate. Din acest an datează începutul dominaţiei otomane asupra Moldovei, dominaţie care a durat câteva veacuri. Populaţia urbei s-a răsculat în repetate rânduri, împotrivindu-se invadatorilor. Pentru a înăbuşi orice acţiune de nesupunere Imperiul Otoman rupe de la Moldova ţinutul Tighinei cu tot cu satele din preajmă şi le declară teritorii ale sale, punând de strajă garnizoane bine întărite. Devenind reşedinţă de raia turcească, vechiul nume e substituit cu altul nou, Bender, adică, "oraş fluvial" În această perioadă Soliman I porunceşte că cetatea să fie refacută şi lărgită, lucrările de reconstruire fiind finisate abia în anul 1541. Folosind resursele locale şi munca ţăranilor din împrejurimi, Poarta otomană a transformat cetatea într-un avanpost bine întărit de luptă. La acea vreme cetatea construită din piatră reprezentă un patrulater, înconjurat din trei părţi de un şanţ foarte adânc. Cetatea de sus avea 12 turnuri, iar cele patru posturl de pe la colţuri deveniseră nişte bastioane bine fortificate, care aveau menirea să ia asupra lor tot greul luptelor în caz de asediu neaşteptat. Cetatea de jos, mai modestă ca proporţii, avea doar şase turnuri, dar prin poartă ei se aducea apă de la Nistru.

În anii 1705-1707 lucrările de întărire a acestui edificiu de o deosebită importanţă militară au fost continuate de către meşterii moldoveni sub conducerea şi supravegherea nemijlocită a lui Dimitrie Cantemir. Neculce scrie că D. Cantemir, adus de turci spre a isprăvi mai repede lucrările de reconstruire, cuprins de entuziasm, coborâse în mijlocul meşterilor şi, apucând bolovanii grei, îi rânduia el singur în ziduri şi-i îndemna şi pe ceilalţi la muncă. În această ultimă variantă cetatea se constituia dintr-un ansamblu de 10 bastioane şi 11 turnuri înconjurate de acelaşi şanţ tradiţional de apărare. La sfârşitul secolului al XVI-lea detaşamentele de moldoveni atacară de mai multe ori cetatea Benderului, dar fără nici un succes. În vara anului 1574 Ion Voda cel Viteaz o asediase cu armata sa, apoi în 1595 şi 1600 făcuse două încercări şi Mihai Viteazul, însă nici cei doi domnitori nu au avut sorţi de izbândă. Tot cam în acea perioadă Benderul a fost atacat şi de cazacii zaporojeni. Zădarnică trudă! Soarta grea şi amară a cetăţii stăpânite de turci l-a facut pe Miron Costin să scrie cu mâna tremurândă de durere, că "s-a întunecat şi cetatea Tighinei". În rezultatul celor trei războaie ruso-turce ea a trecut în stăpânirea Imperiului Rus, generalii ţarişti găsind de cuviinţă că e foarte potrivită pentru cazarmele soldăţeşti. De prin anul 1812 sau mai bine zis din a doua jumătate a secolului al XIX-lea cetatea Benderului, căzută pradă unei alte puteri străine, care se călăuzea de cunoscutul principiu imperial "Împarte şi stăpâneşte!", a început să-şi piardă treptat importanta strategică de altă dată. Lăsată de izbelişte, în voia soartei care nu ne-a prea alintat, ea continuă să se ruineze şi în zilele noastre, când tunurile au amuţit. Dar se face tot mai auzit glasul mulţimii revoltate, cerând cu insistenţă ca sârma ghimpată să cadă peste capetele celor care s-au izolat cu ea de restul lumii şi vin dintr-un trecut însângerat, odios. Să nu mai fie strivite sub cizmele lustruite ale cinismului barbar demnitatea neamului, trecutul său istoric.

Dacă în viitorul apropiat nu vor fi întreprinse acţiuni urgente de salvare a cetăţii Tighina, acest monument de istorie şi arhitectură, va fi sortit pieirii şi va dispare pentru totdeauna printre ruinele unui imperiu ce se mai întrezăreşte agonizând după sârmele ghimpate care împresoară popoarele. Cetatea îşi aşteaptă cuceritorii înarmaţi cu flori, care vor păşi cu pietate dincolo de zidurile străbunilor-apărători ai ţării, pentru a-i salva de cununa de spini şi sârmă ghimpată, pe care o poartă ca pe un blestem prin văile şi pe dealurile domoale, ce curg de secole spre limanul multrâvnit şi luminos al libertăţii.