Saladin / Cruciadele

Era anul 1096 atunci când, la chemarea Papei Urban al II-lea, creştinătatea îşi trimitea războinicii împotriva necredincioşilor, în ceea ce va rămâne în istorie sub numele de prima Cruciadă. În numele dreptei credinţe, Europa creştină mobiliza o armată cum nu se mai văzuse nicicând şi, sub oblăduirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea să dureze secole întregi. Paradoxal, pe fondul războaielor dintre creştini şi musulmani, tocmai figura unui conducător „păgân” ajungea să simbolizeze virtuţile cavalereşti, atât de cântate la curţile aristocraţilor europeni.

Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăţilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia şi chiar Ierusalimul căzuseră, rând pe rând, în faţa armatelor pestriţe, formate deopotriva din ţărani, preoţi, cavaleri şi capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele aşa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul în care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se năştea cel care avea să devină simbolul rezistenţei musulmane în faţa europenilor şi, mai mult, cel care avea să arate Europei adevăratele virtuţi ale unui războinic.

Saladin se năştea dintr-o familie kurdă la Tikrit, în anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele învăţăturii la cea mai vestită şcoală musulmană, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu ştiinţele dar şi cu arta războinică şi strategiile militare ale înaintaşilor săi. Încă de la o vârstă fragedă, Saladin – Salah ad-Din, pe numele său adevărat - intra în serviciul emirului Nur ad-Din, completându-şi educaşia cu lecţiile de luptă oferite de chiar unchiul său, Shirkuh, unul dintre cei mai temuţi şi respectaţi comandanţi de oşti ai vremii.

La numai 23 de ani, Saladin porneşte alături de Shirkuh în prima sa campanie războinică, cea îndreptată împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria răsunătoare a celor doi nu va trece neobservată, tânărul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, în timp ce unchiul său devenea vizir al Egiptului, funcţie pe care Saladin o va prelua noua ani mai târziu. Pe lângă văditele sale aptitudini războinice, tânărul kurd îşi dovedea din plin şi calităţile de guvernator. Sub îndrumarea sa, economia Egiptului era revitalizată, asta în timp ce armata era schimbată radical, conform cu noile cerinţe ale vremurilor.



Odată cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, în 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-şi independenţa faţă de orice alt lider musulman. Mai mult, căsătorindu-se cu văduva mult mai vârstnică a lui Nur ad-Din, proaspătul sultan obţinea şi tronul Siriei, odată cu toate titlurile şi averea celui decedat. De acum, nimic nu îl mai putea opri pe noul lider musulman să îţi îndeplinească visul de o viaţă, acela de a elibera Ţara Sfântă de sub dominaţia cruciată.

Vestea masacrelor şi ororilor comise de creştini în prima Cruciadă devenise deja legendară. Numai în Cetatea Sfântă, soldaţii conduşi de Godefroy de Bouillon, uciseseră aproape 70.000 de civili neînarmaţi, asta în timp ce la Maarat, războinicii europeni se dedaseră la acte de o violenţă nemaintâlnită, totul culminând cu canibalismul recunoscut şi iertat atunci de Biserică. Cruzimea primilor cruciaţi nu rămăsese, însă, doar o amintire tristă. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alături de nemiloţii săi apropiaţi, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford şi Balian de Ibelin continuau, la scară mare, persecuţiile şi crimele împotriva musulmanilor, evreilor şi chiar a creştinilor ortodocşi (în fond, Marea Schismă avusese loc în 1054, cu puţin timp înaintea Primei Cruciade).

În acelaşi timp, Saladin îşi extinsese influenţa asupra califatelor din Mosul şi Allepo, înconjurând Regatul Ierusalimului, pentru prima oară, cu teritorii musulmane, aflate în mâna unui singur lider. Deşi noul monarh oriental încercase să evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Într-o primă bătălie, cea de la Montgisard, în anul 1177, Saladin cunoştea o înfrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldaţi aflaţi sub comanda sa, peste 27.000 erau ucişi de către războinicii templieri, într-o bătălie ce amintea, mai mult, de un masacru.

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-şi putea impune influenţa asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistiţiul dintre cele două tabere, încheiat după bătălia de la Montgisard, nu era decât o soluţie de compromis pentru ambele forţe combatante, sleite de îndelungile confruntări. Şi totuşi, excesele cavalerilor cruciaţi, materializate în atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decât să rupă o pace şi aşa destul de fragilă.

Cea de a doua confruntare venea la 10 ani după episodul de la Montgisard. Deplin încrezatori în reuşita bătăliei, templierii conduşi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzător al desertului pentru a-l înfrunta pe Saladin şi noua sa armată. Avea să fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune şi de simţ strategic, Guy îşi îndreptă cei peste 20.000 de soldaţi, echipaţi cu înfricoşătoarele armuri ale epocii, prin căldura torida a deşertului sirian, în căutarea musulmanilor aflaţi sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea acţiuni necugetate au devenit vizibile după numai câţiva kilometri de marş. Hărţuiţi de arcaşii călări ai lui Saladin şi extenuaţi de căldura şi de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o pradă uşoară pentru cel care, mai târziu, avea să fie denumit „Leul deşertului”.


Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la luptă. În zorii zilei de 4 iulie, în zona cunoscută drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmană decimă, într-un atac fulger, pe aproape toţi războinicii cruciaţi. Dintre cei peste 20.000 de creştini, doar 3000 mai supravieţuiau pentru a luau drumul sclaviei. Însusi Guy de Lusignan cădea prizonier, alături de o întreagă suită de cavaleri; fratele său Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar câţiva dintre cei capturaţi de Saladin.

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea către Ierusalim, cetate pe care o cucerea în acelaşi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor aşteptărilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populaţia civilă, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor creştini să părăsească oraşul împreună cu toată averea pe care o puteau duce.





Caderea leului

Vestea pierderii Ierusalimului în faţa armatelor musulmane şocă Europa. Nimeni nu îşi putea imagina că teribila armata a templierilor fusese înfrântă într-un mod atât de categoric. La îndemnul Papei, aristocraţii europeni porneau în cea de a 3-a Cruciadă, conduşi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decât Richard Inimă de Leu, regele Angliei.



Acesta nu va reuşi însă să recucerească Ierusalimul. Slăbit de campania care durase aproape trei ani, fără victorii majore şi cu armata decimată de lipsuri şi boli, Richard se întorcea în Anglia, nu înainte de a încheia una dintre cele mai frumoase şi mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe câmpul de luptă , cei doi au dat dovadă de un puternic respect şi un cavalerism fără echivoc în relaţiile din afara conflictelor.

Chiar dacă Locurile Sfinte rămâneau, astfel, în mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febră, sultanul cădea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodată. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viaţa cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune că în momentul în care apropiaţii săi au desfăcut porţile vistieriei în care se credea că se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiţi să o gasească goală. Saladin îşi împărţise toată averea săracilor, nepăstrând pentru el nici măcar banii necesari pentru înmormantare.