Incursiunea din anul 85 în Moesia, hotărâtă de regele Duras, pentru a zädărnici crearea şi menţinerea bazelor militare romane, a dat rezultate mai mari decât s-ar fi aşteptat Dacii. Nimeni n-ar fi bănuit că avea să cadă întreaga oştire romană din această provincie militară, condusă de guvernatorul Oppius Sabinus. În iureşul bătăliei, deciziile nu sunt luate întotdeauna doar de cäpeteniile oştilor. Nu numai ofiţeri, dar chiar şi grade inferioare, soldatii de rând vroiau să-şi arate bravura şi sä se prezinte în faţa căpeteniilor lor cu un trofeu oarecare. Unul dintre aceste trofee a fost însuşi capul generalului Oppius Sabinus.
Înfrângerea Romanilor a fost cruntă şi vestea a zburat la Roma cu viteza fulgerului. Soldaţii romani au început să fie bântuiţi de spaimă, ceea ce era extrem de periculos pentru moralul celorlalte armate. Era de aşteptat ca lucrurile să nu se oprească aici. În aceste împrejurări, înşişi Dacii se preocupau de urmările posibile ale victoriei lor. De aceea, în loc ca regele Duras să se gândească la un triumf, după moda generalilor romani, el şi-a făcut un examen de conştiinţă şi şi-a spus că, la vârsta înaintatä la care ajunsese, după optsprezece ani de domnie, îi va fi greu să mai facă faţă altor confruntäri de acest fel. Romanii realizaseră cu multă abilitate „încercuirea politică şi militară" a Daciei, căci, în vest, Iazigii aflaţi în solda imperiului, au devenit apoi aliatii Romei. În răsărit, Geţia Minor era în întregime în mâinile Romanilor iar în nordul Pontului Euxin, regatul bosporan îl stăpâneau tot ei, moştenindu-l după eliminarea lui Mitridate Eupator. Dacii erau conştienţi de greaua lor situaţie şi de aceea regele Duras a socotit că sosise momentul să cedeze tronul unui rege tânăr, dotat cu calităţi politice, diplomatice şi îndeosebi militare. Acesta era Decebal, nepotul său. Vremurile tulburi n-au îngăduit, la sfârşitul anului 86, ca succesiunea la tron să fie însotită de manifestări şi serbări fastuoase. Probabil că au existat ceremonii simple, ca cele ce se fac pe câmpul de luptă, când comanda se trece unui alt şef militar. Nu este exclus ca însăşi armata să-l fi aclamat, după moda romană, câci comunicările în tot spaţiul tracic erau intense şi obiceiurile treceau lesne dintr-o tabărä în alta. Acest lucru este plauzibil avind in vedere reputatia capatata de tinarul rege in luptele din sudul Dunării. Armata romană obişnuia sa aclame şi să hotărască asupra noilor comandanţi, uneori chiar pe câmpul de bătălie, unde virtuţile acestora erau j udecate cu severitate. Frontierele fiind permeabile, obişnuintele se împrumutau. Desigur, Marele Sfat al ţării se întrunise la Sarmizegetusa, aducând mulţumirile cuvenite lui Duras. pentru că fusese un rege bun şi, în timpul său, nu se manifestaseră rebeliuni şi sciziuni de seama. Dimpotrivă, curajul arătat la o vârstă înaintată, prin purtarea unui razboi preventiv, după cum o cereau circurnstanţele politice şi momentul, i-au creat o aureolă binemeritată. Asupra investiturii şi proclamării noului ,"rege al regilor Daci" n-au fost discuţii, adunarea nobililor votându-l îu unanimitate. Era eroul zilei, întors victorios de pe câmpul de luptă, ca general al oştiIor dace. Nimeni altul mai bine ca dânsul nu putea să devină urmaşul regelui Duras, cu atât mai mult cu cât Decebal era principe moştenitor. În tradiţia traco-dacică, regele era ales pe viaţă şi nu întotdeauna fiul celui precedent putea (sau trebuia) să fie ales succesor. El însă avea merite personale, dovedite în luptă, chiar în preajma succesiunii atât de bine chibzuite de unchiul său. N-a avut şi nu era cazul să se vorbească despre alţi candidaţi la suprema comandă a regatului, care se restrângea tot, mai mult sub încleştarea romană.
Figură alesă de nobil dac, din cea mai autentică seminţie, statornicită în cetatea Zeilor din timpuri străvechi, cetale naturalä aparată la trei porţi ale Dunării, Poarta Orientală dintre Domasnea şi Teregova şi Poarta de Fier a Transilvaniei, la o sută de mile de actuala Sarmizegetusa Regala - , Decebal poate fi socotit drept figură tipică a dacului. Viguros la trup şi la minte, trăsăturile lui trădau vointă şi marcau atitudinile şi gesturile sale. Era antrenat în exerciţii militare, dar şi în munci campestre, care reprezentau gimnastica dacilor pe tot întinsul ţării, chiar şi a celor destinaţi ocupaţiilor alese.
Acest obicei derivă din strânsa legălură ce exista cu pămîntul sacru, dătător de belşug. Chipul lui Decebal era oglinda sufletului său. Aşa cum ne-a rămas dăltuit în piatră, el arată o frunte înalta, luminoasă (deşi în parte acoperită de boneta traco-frigiană), caracteristica a celor dotaţi cu o minte bogată, capabilă de activităti intense. Nasul drept, prelungind linia frunţii, desfăşura la bază două arcade cu sprâncene bine rnarcate, stufoase, ascunzând ochii din care tâşneau priviri fulgerătoare. Coada ochilor se prelungea intr-o dâră de zâmbet abia ghicit, completând tăietura gurii, într-o deplina armonie. Pomeţii obrajilor marcaţi, faţa suptă, fălcile puternice şi expresive, se incheiau într-o bărbie alungită, trädând hotărâre nezdruncinată. Chipul regelui se cerea îmbrăcat într-o barbă scurtä, potrivită şi îngrijită, pentru a nu stânjeni proporţiile şi echilibrul figurii. Avea înfăţişarea omului obişnuit sa comande, dotat însă şi cu calităiile diplomatului care ştie să vadä şi să întrevadă chiar dincolo de orizont, dincolo de ceea ce i se prezintă în faţa ochilor. Un om care păstrează rezervele utile si prudenţa necesară, acordând încredere interlocutorului, atâta câtă era potrivitä mometului. Excesul, dupa concepţia lui, nu era îngăduit unui comandant, iar el nu voia şi nici nu se expunea vreodatä riscurilor inutile. Atitudinea rezervată era garanţia primă a personalităţii sale. Observator al tuturor detaliilor, poate lăsând uneori impresia nebăgării de seamă. Nu-i scăpa nimic şi cugeta necontenit chiar şi asupra lucrurilor neînsemnate. Iscusit în acţiuni, el le pregătea şi sub forma unor jocuri de încercare, provocând reacţii, spre a fi astfel sprijinit în înţelegerea şi conducerea unor momente strategice. De altfel, portretul său moral este schiţat cu un sentiment admirativ tocmai de un scriitor latin, Dio Cassius, care spune :
„Era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă ; ştiind când să năvăleăscă şi când să se retragă, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, priceput a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere ; pentru care lucru el a fost mult timp pentru Romani un potrivnic de temut".
Toţi cei ce au vorbit despre Decebal au scos în evidenţă această capacitate de a utiliza oamenii, diplomatia fiind prima sa armă. Ales rege al regilor Daciei. Decebal nu a avut la începutul domniei răgazul necesar spre a se dedica administrănii statului, aflat în conflict cu Roma. De îndatä, s-a văzut nevoit sa treacă la actiune sau, rnai exact, să o continue, caci el o începuse si el obţinuse acea biruinţă răsunătoare care zguduise Roma.
Alarmat de pericolul dac, împăratul Domitian, după cum am mai spus, s-a văzut. nevoit să părăsească Roma şi sä pornească direct în zona operaţiunilor militare. Nu s-a dus direct. în Moesia, la Dunăre, ci a poposit în oraşul Naissus, luând primele măsuri de reorganizare a marii provincii, întinsa de-a lungul fluviului, până la mare. Lasând irnpresia unei înfrângeri, prin dibăcia şi diplomaţia sa, Decebal a socotit oportun sä ceară pace, pentru a bloca înaintarea Romanilor, situatia militară şi politică rămânând asa cum se afla în acel mornent. Domiţian a refuzat. Mai mult, gândurile sale nutreau setea de răzbunare si el dorea să pătrundă în Dacia. Pentru a-l provoca să grăbeascä invazia, înainte de terminarea pregătirilor pentru campanie, Decebal i-a trimis din nou „un sol care să-i spună în batjocură că va face pace, dacă ar vrea ca fiecare roman să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el va declara război şi-i va aduce rnari neajunsuri`', aşa cum relatează Patricius. Cu acest detaliu, se încheie incursiunea initiată de Diurpaneus în anul 85 şi desăvârsită în 86.
Ofensiva romană şi batălia de la Turnu Roşu. In faţa acestei nemaipomenite provocari, mândrul împărat. Domiţian reacţionează întocmai cum o dorea Decebal. Odată cu dezghetul, în primăvara anului 87, Domitian dezlăntiuieşte atacul împotriva Dacilor. El trece trupele pe un pod de vase, pe lângă orasul Oescus, în apropierea vărsării Oltului în Dunăre. Ajunşi pe teritoriul Daciei, Romanii nu întâmpină nici o rezistenţă. Miraţi de acest lucru, pornesc în căutarea oştilor lui Decebal, mai puţin orientându-se după hărţi şi mai mult lăsându-se atraşi de Valea Qltului, care îi ducea spre nord, către trecatoarea de la Turnu Roşu. Aici îi aştepta Decebal pregätind desfăşurarea luptei. Odată intrati în strâmtoare, coloanei romane îi venea greu să ia calea întoarsă şi a fost nevoită să accepte crâncena bătalie, purtată în aceleasi condiţii si cu aceleaşi urmări ca şi bătălia dc la Posada, a lui Basarab, cu douasprezece secole mai târziu.Victoria lui Decebal a fost asigurată chiar de la primele încleştări. Romanii au fost învinşi, distruşi, generalul Cornelius Fuscus ucis, iar prada luată pe parcurs a reintrat în mâinile Dacilor, asa cum povesteşte istoricul nostru, Jordanes. Au fost luati numeroşi pnizcnieri. Drapelul Legiunii a V'-a a fost capturat şi dus de Daci în ascunzatorile lor din munţi. Această primă ofensivă a Romanilor nu putea să se încheie în mod mai ruşinos, ceea ce i-a întărâtat si mai mult, deoarece era usor de imaginat ca stirea unei asemenea izbânzi putea să aprindă scânteia revoltei în întregul imperiu. Aşadar, lucrurile se cereau luate de la capăt si Domiţian organizeazä o nouă ofensivă.
A doua ofensivă romană si băiălia de la Tapae. Romanii şi-au luat un răgaz de mai bine de un an, iar timpul a fost folosit intens de ambele tabere. Decebal şi-a întărit oştile, fortificaţiile, armamentul, utilizând şi prizonierii (meşteri, arhitecţi, ingineri, lucratori etc.) capturaţi în războiul din anul precedent, la Turnu Roşu, pe cei prinşi în incursiunea din timpul lui Duras, precum şi pe cei ce s-au prezentat singuri, deoarece Decebal îi plătea bine. Infrângerile dezastruoase suferite de Romani la hotarele Daciei, în interiorul ei, sau la sudul Dunănii au fost astfel comentate de Tacit :
,.Atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Pannonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandaniilor, atâtia militari de valoare învinşi şi făcuti prizonieri cu cohorte întregi ; acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului si un mal (malul Dunării. care alcătuia frontiera imperiului, limesul), ci taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor noastre".
Incepând cu anul 88 Domiţian a trecut comanda trupelor generalului 'Tettius Julianus. Acesta organizează temeinic oştile si, pentru a-i stimula pe legionari, îi pune să-şi scrie pe scuturi numele, aşa încât, în timpul luptei, să poată deosebi cu mai multa usurintă soldatul viteaz de cel laş. În ce priveste planurile sale de invazie a Daciei, Tettius le elaborează cu mai multä prudenţă decât predecesorul său. Studiind posibilităiile de înfruntare a Dacilor chiar în centrul lor de putere, la Sarmizegetusa de la Orăstie, caută cel mai scurt drum pe teritoriul dac, dar şi cel mai putin expus surprizelor. Preferă câmpia pentru bătălie, urmând ca apoi să pătrundă în cetatea din munţi. Zona cea mai potrivită i s-a părut Banatul (de aici porniseră Tracii spre sud, spre Grecia şi Asia Mică, iar de acolo spre Italia, ca să se reîntoarcă spre inima spatiului tracic tot pe această cale, dar cu sens schimbat). Din cele două drumuri posibile, unul porneşte de la Dierna (Orşova) în sus, pe Cerna şi Timiş, cotind apoi pe Valea Bistrei, spre Portile de Fier ale Transilvaniei ; altul duce de la Viminacium-Lederata (Baziaş) pe Valea Nerei, pe lângă Biserica Albă, pătrunde în Câmpia Caraşului, pe la Arcidava (Vărădia), ajungând la Berzobis (Berzuvia) şi apoi la Tibiscum (lângă Caransebeş). 0 altă posibilitate era trecerea peste Făget, spre Valea deschisă a Mureşului, fără trecători ca Portile de Fier ale Transilvaniei. El preferă calea din urmă. Odată depăşit obstacolul Dunării, operatiunea se efectuează fără dificultăţi. Nicăieri armata romană nu întîmpină rezistentă. Romanii înaintează pe drumul de la Arcidava, iar Decebal îi întâmpină în localitatea Tapae, care, din păcate, nu a fost identificată cu preciziune, pe Valea Bistrei negăsindu-se o astfel de localitate şi nici o urmă de bătălii, în afară de cazul că însăşi trecătoarea Porţilor de Fier ale Transilvaniei să se fi numit Tapae. Lângă Lugoj există localitatea Tapia, care derivă foarte probabil de la Tapae. Multe Tapii există şi azi în Spania. Dacă bătălia s-ar fi dat aici, însemnează că Decebal a coborât o oştire din Muntii Poiana Ruscăi, pentru a surprinde inamicul pe la spate, după ce acesta s-ar fi încolonat pe Valea Timişului şi a Bistrei, gata să se îndrepte spre Sarmizegetusa sau pe Valea Mureşului, pe la nord. În această ipoteză, se presupune că armatele lui 'I'etius Julianus au ocolit dealul Silagiului, continuând prin şes pe la Aizisis (Buziaşul de azi, cunoscut din antichitate prin apele sale minerale), au trecut peste Sinersig şi Lucus (Lugo), mentinand drumul prin cârnpie, spre a urca apoi ori pe Valea Timişului şi a Bistrei, ori pe Valea Mureşului. Bătăliile s-ar fi putut da foarte verosimil în această localitate, la Tapia Lugojului. Părerea istoricului C. Daicoviciu este că o altă T'apae ar fi trebuit să existe pe Valea Bistrei, pe la Glimboca, Oţelul Roşu, înainte de trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei. Nici o urrnă de localitate sau de bătăliei nu s-a găsit însă. Pe de altă parte, Tettius Julianus, cunoscut. prin prudenta sa, nu putea să repete eroarea lui Cornelius Fuscus, să intre cum a intrat acesta în capcana de la Turnu Roşu, ca într-o pâlnie, împărtăşind aceeaşi soartă.
S-au dat lupte înverşunate şi vitejia Dacilor n-a fost suficienta, spre a înfrânge cohortele romane, bine echipate şi organizate în acel an cu pregătiri intense, fără hărtuieli, prealabile. Generalul Tettius ,Julianus a condus bătălia cu pricepere şi a izbutit să obtină biruinta. Atât de crâncenă a fost bătălia de la Tapae, încât însuşi locotenentul-general al lui Decebal,Vezina, care era vice-rege, pentru a se salva, s-a trântit la pământ şi s-a prefăcut mort între cadavrele Dacilor căzuti. In fata acestei situaţii neaşteptate, Decebal, la rândul lui, s-a văzut nevoit să recurgă la o stratagemă, dând ordin să fie tăiati arborii de pe culmea dealurilor împădurite (de unde nurnele Lucus/Lugo) şi să îmbrace trunchiurile cu uniformele şi straiele ostaşilor daci.
Istoviti de lupte, Romanii au socotit oportun să se opreacă, să întrerupă marsul spre Sarmizegetusa. Nu se ştie dacă la aceasta hotărâre nu a contribuit şi prudenta lui Tettius Julianus, care, după experienta celor doi predecesori, învătase să-şi păzească grumazul. Nu este exclus ca şi Decebal să fi trimis soli, pentru a cere pace, potrivit obiceiului său. Evitând să-şi irosească fortele şi oamenii în bătălii neîntrerupte, ei căuta, pe cât posibil, să-şi apere tara cu diplomaţie, cu iscusite tratative, şi astfel afla adesea un modus vivendi. Îrnpăratul Domiţian a refuzat insă orice tratative cu solia trimisă de Decebal şi a respins propunerea de pace a Dacilor. Acest refuz arăta că împăratul nu socotea încheiate ostilitătile cu Decebal. Marea ofensivă plănuită pentru supunerea definitivă a regeltui dac trebuia realizată după un răgaz de odihnă şi refacere a cohortelor.
Sfătuit de strategi, Domiţian avea şi alt e motive de a opri aici ofensiva. Îsi dădea seama că, înaintând în defileul Timişului şi al Bistrei, ca şi pe Valea Mureşului, putea să fie lovit din nou pe la spate, încercuit şi nimicit de astă dată de către Iazigi şi Marcomani, care se aflau pe Valea Tisei, pătrunşi ca un ic în spaţiul tracic, în număr nedeterminat, dar fără a covârşi populatia locală traco-illiră. Aceştia erau socotiti aliaţi ai Romei, dar refuzaseră să ia parte la războiul împotriva lui Decebal, menţinându-se într-o pozitie neutră. Atitudinea lor a dat de gândit Romanilor şi a constituit o preocupare în acele mornente de indecizie.
Expediţia din Pannonia. Din prudenţă, Domiţian şi statul său major au fost nevoiti să treacă mai întâi la clarificarea raporturilor cu Iazigii şi Marcornanii. Cea mai bună pace cu ei era războiul, aşa încât legiunile romane au pornit la atac împotriva lor. Trupele lui Domiţian s-au încolonat în Câmpia Lugojului şi s-au îndreptat spre apus şi spre nord, către Tisa, spre a înfrunta triburile ostile. Marcomanii şi Iazigii au trimis soli la Domiţian, implorându-l să renunte la un război inutil. Împăratul s-a arătat nedemn şi a dat poruncă fără judecată ea solii să fie ucişi, fără a-i vedea şi fără a-i primi să stea de vorbă cu ei, încälcând cele mai elementare legi internationale şi traditia respectului pentru ambasadori.
În Câmpia Pannoniei, trupele romane au trecut la atac, dar Iazigii şi Marcomanii, indignati de uciderea solilor, s-au luptat cu vitejie şi au învins armatele romane. Fiind răsturnat raportul de forţe, Decebal şi-a dat seama că trebuie să întetească pregătirile pentru un nou război, convins că Domiţian ar putea să fie alungat de pe teritoriul Traco-Illiriei. Prin înfrângerea suferită în Pannonia, toate avantajele biruinţei de la Tapae s-au risipit.. Mai mult chiar, de data aceasta însuşi împăratul Domiţian a trimis soli la Decebal, spre a-l convinge să incheie un tratat de pace, pe care, cu puţin timp înainte, Decebal i-l solicitase şi el l-a respins. Desigur, greu era pentru Domiţian să prezinte la Roma situatia reală a campaniei din nord-estul imperiului. Nefiind lipsit de diplomatie, el s-a decis atunci să „uite" Pannonia şi să se gândească numai la Dacia, pregătindu-şi un triumf la întoarcere. Relativ la această pagină de istorie daco-romană, Dio Cassius spune :
„Invins de Marcomani şi pus pe fugă, Domitian trimise în grabă soli la Decebal, regele Dacilor, şi-1 înduplecă a încheia un tratat pe care mai înainte nu i-l încuviintase, cu toate că Decebal i-l ceruse de mai multe ori. Acesta primi învoiala, căci era la mare strâmtoare, dar nu voi să vină el însuşi ca să steie de vorbâ cu dânsul, ci trimise pe Diegis cu cätiva bărbati, ca să-i dea înapoi armele şi câtiva captivi, ca si cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul.Făcându-se aceasta, Domitian puse diadema pe capui lui Diegis, ca şi curn el (Domitian) ar fi fost în adevăr învingătorul şi ar fi putut da un rege Dacilor, împărti soldatilor si onoruri şi bani, şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli şi o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plăsmuise chiar dânsul. El împodobi sărbătoarea triumfului său cu o multime de lucruri, pe care le luase nu de la duşrnani (cu totul dimpotrivă : el cheltui cu tratatul, dând lui Decebal bani rnulti şi mesteşugari de tot fetul, şi pentru timp de pace şi pentru război, promitându-i să-i dea multi şi în viitor-), ci din zestrea împărătească, de aceasta el se folosea intotdeauna ca şi cum ar fi fost o pradă de război, odată ce adusese in stare de sclavie împărătia însăsi``.
Pacea. Tratativele au început şi pacea între Rorna şi Sarrnizegetusa s-a încheiat la anul 89, stabilindu-se legături de bună vecinătate, care aveau să dureze până la urcarea pe tronul imperial a împăratutui Nerva T'raian. În acest tratat, regele Decebal devenea rege clientelar al Romei şi nu tributar, căci nu era vorba să plătească un tribut pentru un raport de vasalitate, ci dimpotrivă, el primea bani de la Romani, şi chiar sume mari în fiecare an. La încheierea tratatului, Domiţian a pus la dispoziţia lui Decebal, în afară de „ajutorul anual", şi o sumă forfetară rnare, pe lângă tehnicieni, meşteşugari, instructori pentru a-i ajuta să se echipeze, în vederea apărării limesului rornan, încredinţat Dacilor însisi. In putine cuvinte, pierzând războiul, Decebal a câştigat pacea. Iată cum se pot schimba lucrurile şi rolurile la masa verde, cänd există abilitate şi convenienţă reciprocă. Tratatul mai prevedea şi dreptul pentru Romani de a trece cu trupele lor din Moesia, prin teritoriul Dacici, spre Pannonia. El acorda Romanilor şi unele capuri de pod pe Dunăre, folosite mai târziu de Nerva Traian. De restituirea stindardului Legiunii a V-a, pierdut de Cornelius Fuscus nu s-a vorbit, după cum nici de restituirea prizonierilor romani (luati in mare număr în acea bătălie. Această ,,uitare.`` insolită pentru Romani arăta că ei nu se aflau pe pozitie tare, în aceste tratative, pe care multi le-au comentat ca rusinoase pentru Imperiul Roman.
Intors la Roma, Dorniţian şi-a împodobit carul de triumf cu propriile tezaure. "Tratatul din 89 a intrat de îndată în vigoare. Dacă înainte cu jumătate de secol, Romanii erau preocupati de creşterea puterii Dacilor şi de periclitarea limesurilor lor, în această zonă, ei îşi manifestau acum neliniştea prin acea întrebare formulată de Horaţiu : Numquid de Dacis audisti? Adică : „Ce se mai aude despre Daci ?“ Mai mult încă, după acest tratat întrebările rezumau o stare de spirit de descurajare şi umilinţă. Statul rornan, care încasa impozite si tributuri de la altii, ajuns-se să plătească el insuşi sume de bani Dacilor. Senatorii nu se putea obişnui cu aceasta idee.
La Roma, Domitian s-a dedicat altor Preocupări. După frumoasa „victorie" asupra Dacilor, îi venea greu să suporte victoriile reale obtinute de generalul Agricola in Britannia. De aceea, după ce Britannii au fost supusi de a binelea, l-a rechernat la Roma si tratându-l cum se cuvine unui erou, caruia patria îi datoreşte recunoştinţă, i-a oferit un banchet. Probabil ca la acest banchet i s-a servit bietului Agricola un nectar producător de vise frumoase. El nu s-a mai trezit din sornnul cel plăcut. şi 1-a scutit astfel pe îrnpărat de povara inv-idiei şi a geloziei. Nemulţumirile împotriva lui Domiţian creşteau pe măsura trecerii anilor, până când rabdarea Rornanilor a ajuns la capăt. În anull 96, s-a organizat o conjuratie la palat din care făcea parte însasi soţia împaratului, Domiţia Longina.Este asasinat de catre libertul Stephanus la 18 septembrie 96 en
Imperiul urma sa capete un nou împărat, de data aceasta un bărbat politic, dintr-o familie de juirişti cu renume, în persoana lui Marcus Cocceius Nerva, aclamat ca atare în anul 96. În cariera sa, fusese de doua ori ales consul, căci această instituţie mai funcţiona pro forma. si îşi câştigase o buna experienţă administrativă în afacerile statului. El s-a grăbit să proclame o amnistie generala, sä reducă impozitele si sa curme persecuţia creştinilor. Senatul prinsese oarecare puteri si l-a ales in unanirnitate, iar armata la acceptat, Nerva a ajuns impărat, ca predecesorii săi, fără a fi imperator, adică conducător militar . Întru-cît armata reprezenta o forta controlabila doar de un militar si Nerva nu avea un trecut ostaşesc, s-a ajuns la o soluţie de compromis : asocierea la putere a generalului Marcus Ulpius Traianus, în anul 97. Impăratul Nerva fiind bătrân, ajuns la această functie supremă la vârsta de saptezeci de ani. se simţea copleşit de răspunderile mari ale statului. De altfel, s-a sfârşit din viată în anul următor.
Împăratul Traian. Marcus Ulpius Trajanus s-a născut la Italica, în provincia Betica {Andalusia) din Spania, la anul 53. A îmrbrăţişat cariera militară, distingându-se încă de la început ca soldat dotat cu toate calităţile necesare, pentru îndeplinirea datoriei şi pentru realizarea unui destin deosebit. La aceste calităţi militare se adăugau si mari calităti umane, un înalt sens al justiţiei, al relaţiilor publice, fără înfumurări, o înclinaţie firească de a-si apleca urechea către oricine, spre a-i asculta plângerea. A rămas faimoasă povestea cu o bătrână, care i-a ieşit în drurn, cerându-i dreptate cu lacrimi în ochi, pentru fiul ei. Împăraţii nu prea descind în drum şi coboară doar atunci când şeaua alunecă de pe bălan. Traian însă, amintindu-şi poate de bunică-sa, a coborât, a ascultat şi i-a dat bătrânei satisfactie. De altfel, s-a ocupat de institutele de binefacere şi a creat o "Fundatie Traian``, pentru fetele tinere, nemăritate, ajutandu-le să-şi formeze o dotă, în vederea căsătoriei. Cariera militară se împletea cu cea politică, şi astfel Traian a primit consulatul în anul 9l, iar în anul 97 a devenit „Legatus Augusti". A rămas mult. timp departe de Roma, îndeosebi în Rhenania, unde a reuşit să stabilească o pace cu Germanii si să întărească frontiera pentru aproape un secol. Când a devenit împărat, după moartea lui Nerva, care îl adoptase ca fiu, nu s-a grăbit să se întoarcă la Roma, ci a rămas să-şi continue misiunea la frontiere şi numai după terminarea ei a revenit în Italia, în vara anului 99. Atunci s-a apucat de administraţia irnperiului, introducând multe reforme legate de succesiuni si de fiscalitate, instituind chiar un praetor fiscalis, stimulând constructiile, asa încât au ramas în urma lui, ca expresii ale epocii sale, Mercati Traiani, Forul si Basilica, alaturi de care s-a construit mai tärziu celebra Columna. A construit poduri peste Dunare, un drum nou, care-i poartă numele si care începe cu Arcul de la Benevento, dupa cum un alt arc a fost, înaltat la Ancona, pe tarmul Adriaticii, marcând punctul de îmbarcare catre Peninsula Haemusului. A construit portul de la Ostia si rnulte edificii publice, destinate sa ocupe mâna de lucru si sa contribuie la rezolvanea crizei economice care bântuia imperiul. Pentru a însanatosi finantele statului, Traian a fost nevoit så ridice impozitele. Cu toate razboaiele purtate de înaintasi, se acumulase la Roma si în toata Italia un mare numar de sclavi, iar proprietatile agricole trecuserâ îi mâna celor bogati, taranii si veteranii råmânând fara pamânt. O solutie posibila era colonizarea taranilor si veteranilor în noile provincii cucerite. Împins probabil si de aceste nevoi, caci razboaiele erau facute în trecut pentru cucerirea de teritorii si popoare si exploatarea noilor provincii, împaratul Traian a putut sa vada în aceasta o solutie de redresare a imperiului. El si-a propus sa extinda hotarele cât. mai mult si sa reduca la tăcere triburile si regatele razvratite.Cu Traian s-a produs un nou precedent el fiind primul împărat provoncial al Romei
Primul sau gând a fost cucerirea Daciei. Tributul greu platit anual de Roma lui Decebal, spre mirarea lumii, nu putea så fie suportat de un barbat ca Traian. Rasturnarea acestei stari de lucruri se impunea de la sine. 0 campanie împotriva Daciei, bine pregatita, cu forte suficiente spre a duce la victorie, însemna a pune mâna pe o tara cunoscuta din antichitate prin bogatiile sale, prin aurul minelor din Muntii Apuseni, ca si pentru avutiile în valuta acumulate din punerea în valoare a terenurilor agricole si forestiere, în ultimele decenii. Mai întâi a construit drumurile de acces prin Moesia si a pus sa fie proiectate podurile de mai târziu. Timp de trei ani de zile, Traian a lucrat la planurile de cucerire a Daciei, adunând legiuni peste legiuni, în numar de cincisprezece, cu un efectiv de mai bine de o suta cincizeci de mii de oameni, la care se mai adåugau trupe calari, garda praetoriana, cohorte si pedestrasi mobilizati de la toate popoarele imperiului. Altii spun cä numarul tuturor efectivelor armate atingea cifra de doua sute de mii de oameni, lucru nemaivåzut pâna atunci la Roma. Imperiul roman fåcea cel mai mare efort militar din istoria sa, pentru a doborî cel mai redutabil inamic al såu. În primavara anului 101, pregatirile erau încheiate si Traian era gata så declanseze istorica sa ofensiva, ce urma så decida care dintre cele doua puteri, Roma ori Sarmizegetusa, avea sa domine spatiul tracic
Apogeul Daciei. Prin pacea si tratatul lui Domitian cu Decebal se asigurase Daciei o perioadå de doisprezece ani de liniste si consolidare. În primul rând, Decebal si-a întårit puterea armatå, cåci aceastå armatå asigura tråinicia unei tåri si prestigiul ei în lume. Prin vitejia lor, 'Traco-Dacii din nordul Dunårii se impuseserå în ochii tuturor Tracilor din sudul Dunårii si chiar a celor din Asia Mica. Desi acestea se aflau sub stapânire nominala romană, ochiul lor ager era indreptat spre Dacia, ca spre un cap de coloană. Aici, în Dcia, se măsura tensiunea şi temperatura imperiului răsăritean. De la un semn din Dacia putea să pornească o răscoala în tot restul spatiului trac, cu rezultate incalculabiIe. De altfel, focare de răscoala erau destule, şi Romanii se vedeau nevoiti să intervină mereu pentru înăbuşirea lor. Dacă Dacia, din nou înarmată pâna-n dinţi şi organizată cu material de război modern, folosit şi de Romani, ar fi învins Roma într-o ultimă mare confruntare, nu era exclus ca toată partea orientală a Imperiului roman să fi căzut şi să fi ajuns la o rnare uniume a triburilor trace din Peninsula Haemusului şi din Asia Mică, sub conducerea şi protetia Daciei. Din secolul aI V-Iea anterior, Geto-Dacii dadusera dovadă de capacităţile lor şi confirmaseră în chip statornic afirmatia lui Herodot :
„Geţii sunt cei rnai viteji si mai drepţi dintre Traci".
După secole de închegare statală, puterea economica sporise într-o măsură apreciabilă. Acumularea bogaţiilor era mai lesnicioasă în Dacia, deoarece modul de viaţă era menţinut. la un nivel mediu, fără excese, risipă şi lux, concepţia socială şi religioasă irnpunând sobrietate şi cumpătare. Structurarea economică s-a realizat şi a rămas legata, căci între clanuri, triburi şi ,.regate" nu existau aici frontiere, nici vămi, şi ţara era omogenă. Pretinsele dezarticulari temporare pe plan politic nu trebuie văzute şi pe plan economic, comerţul şi producţia în regim de schimburi libere urmând alte legi. Au existat descentralizări impuse de posibilităţile de comunicare mai lesnicioase pe căi şi mai dificile între lanţurile muntoase. Dar Carpaţii nu se compară cu Alpii şi nu au înălţimi care să izoleze, deşi chiar şi peste accstea un comandant ca Hannibal a izbutit să-şi trimită o întreagă armată, cu elefanti cu tot. În structura geografică, Dacia era legată în mod organic de-a lungul coloanei vertebrale a Carpaţilor şi, în mod firesc, a alcătuit o ţara unitara. Trecerile cetelor străine, efectuate şi în timpuri mai recente, nu au afectat unitatea ţării, cu o populaţie stabilă şi solidară. In astfel de condiţii, Dacia a fost şi a rămas nn stat bine structurat de-a lungul timpului.
In ţările cu economie agricolă, urbanismul e mai puţin dezvoltat. Această activitate impune răspândirea populaţiei pe mari suprafete. Apariţia oraşelor este mai puţin justificată. Desigur, există târguri de schimb pentru produsele agricole, artizanale, forestiere, miniere. între care sarea se dovedea mai preioasă decât metalele, fie ele chiar aurul şi argintul. La fel, existau târguri şi pentru cedarea vitelor în schimbul altor produse şi servicii. Dacia a dezvoltat centre quasi-urbane pe intregul ei teritoriu, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Muntenia. În Getia Minor, aceste centre numite davae completau activitatea porturilor întemeiate de Greci. ele au avut., la rândul lor, o dezvoltare care a atins culmi pe timpul lui Decebal. Împăraţii romani de mai târziu - de pildă Hadrian - au ridicat citeva oraşe din Dacia romană la rangul de municipii, ceea ce presupune o stare reală de înflorire. De altfel, la putină vreme după integrarea Daciei în Irnperiul roman, regăsim aceste orase pe harta detaliată a geografului Ptolomeu.
Arhitectura centrelor epidane dace nu diferea de arhitectura oraşelor din Peninsula Haemusului. Casele Dacilor aveau totuşi unele particularităti impuse de clima aspră în vremea de iarnă şi feluritele lor activităţi. La sate nelipsită era prispa cu streaşină largă, ingăduind desfăşurarea unor munci în zilele ploioase sau devenind adăpost în cursul nopţilor de vară. La oraş casele aveau mici terase, acoperişuri în pantă ascutită, pentru a înlesni scurgerea apei de ploaie şi a zăpezilor, iar în interior sobe la cei avuti si hornuri simple la cei neînstăriti. Piatra era mai puţin folosită, fiind rară la câmpie, era preferat în genere lemnul, pentru uşurinta cu care putea să fie procurat şi prelucrat de meşteri pricepuţi. Acelaşi lucru se întâmplă în America de azi, unde oraşele sunt în cea mai rnare parte construite din lemn, făcute pentru a dura puţin, si numai centrul localităţilor, aşa-zisul down toum, adică quartalele din jurul ,gării sunt construite din materiale durabile, din beton, piatră şi fier. Aceasta nu înseamnă că Americanii nu au ajuns încă la un înalt grad de civilizaţie. Tot aşa. Orientul îndepartat şi îndeosebi Japonia, cu civilizaţia sa milenară. a avut şi are oraşe construite tot din materiale uşoare şi numai palatele principilor sunt sortite să dureze. Chiar templele bogate în artă şi pagodele foarte vechi sunt construite în lemn.
Viata publică în Dacia era dinamică. Indeosebi în aceste momente, Dacii deveniseră conştienti de creşterea puterii şi prestigiului lor, întelegandu-şi pe deplin rolul în lurnea tracică. Nu lipseau manifestările de mândrie şi încredere in sine, după cum nu lipseau nici atitudinile mai rezervate, poate chiar pesimiste privind viitorul. Legăturile Dacilor cu Roma si .Athena constituiau tot atätea vase comunicante ale culturii si ale modei în diferite domenii. Caci moda, datorită misterioasei sale forte ieşite din adâncul sufletutui omenesc străbate orice obstacol. Nobilii daci erau oameni umblaţi, la curent cu problemele zilei. Cultura, civilizaţia cu precădere orală, dezvoltată în spaţiul tracic, ca în atâtea alte spatii ale marelui Orient, nu le lipsea. Ei însă cunoaşteau şi formele cullturii scrise, căci ştiintele dezvoltate în Dacia s-au folosit de toate mijloacele de comunicaţii existente pe atunci. S-a întrebuinţat alfabetul grecesc sau latin. O lumină nouă asupra folosirii de către Dacia scrisului latin - cu litere majuscule sau cursive - au aruncat-o cercetările efectuate în ultimii trei ani la Buridava dacică (azi Ocniţa, Jud. Vâlcea). Aici exista un centru religios, politic, militar şi economic care, în vremea împăratului Augustus, avea un rege, cu numele Thiamarcos, scris pe fragmentele de vase găsite acolo. S-au aflat şi alte bucaţi de vase sparte, pe care s-a scris numele unui nobil dac sau mare preot Reb, precum si numele cetătii Buridava. Acolo s-a făcut dovada că Dacii cunoasteau alfabetul latin cu un secol si mai bine înainte de cucerirea Daciei.
Despre aceastä epocă, din păcate, toate insernnările lui Traian, ca şi ale multor alti scriitori, referitoare la Dacia, dar făcute si consemnate la Roma, s-au pierdut fără urme. Ce explicatii se pot da ? Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, nu se poate afirma că astfel de fenomene de cultură n-ar fi existat. Ele trebuie căutate, in afară de cazul că mâini criminale au operat, cum adesea s-a întâmplat în istorie, şi chiar în tirnpuri mai recente, când s-au distrus cu bună ştiintă întregi arhive istorice, care nu vor mai putea fi reconstituite niciodată. Dacia trăia momentele sale de mare înflorire, dar, în acelaşi timp, şi de mare primejdie, căci cel mai cumplit război din istoria sa bătea la poartă.
Primul război dacic. Cu încheierea întâiului secol al erei noastre, Traian a declansat războaiele contra Daciei. Decebal era bine informat de nemaipomenitele pregătiri ale Imperiului Roman, pentru a-l infrunta pe cel mai redutabil inamic. In acele momente, Decebal nu intentiona să-şi măsoare puterile cu Roma şi să atace imperiul, deşi nu se ştie ce gânduri îi bântuiau imaginatia. Pentru o astfel de confruntare avea nevoie să încheie unele aliante, care să dea şi alte preocupări Romanilor, la momentul oportun, chiar dacă aceste popoare erau îndepărtate, cum a fost cazul Partilor. Decebal s-a adresat Partilor pentru a le câştiga prietenia şi a-i determina să intervină printr-o actiune în Asia Mică, atunci când Traian va fi dezlăntuit ofensiva. Asia, de altfel, îi dădea multe preocupări îrnpăratului Traian şi, după terminarea războaielor dacice atentia sa avea să se îndrepte în primul rând către continentul de răsărit, unde a reuşit sä facă alte cuceriri, dar si sa-şi afle moartea, nu in lupte, ci în patul său de campanie,de o boala misteriosa.
Tratativele cu Parţii s-au tărägănat. Oricum, nu au ajuns la o finalizare, potrivit dorintelor lui Decebal. Aşadar, acea parte vulnerabila a imperiului n-a fost minată în cursul räzboaielor dacice. Pe frontiera apuseană se aflau triburile germanice ale Quazilor, Marcomanilor şi Sarnatii-Iazigii infiltrati între Dunăre şi Tisa. Desi fuseseră învingători în batalia cu Romanii, pe vremea.lui Domitian, neamurile germanice s-au convins între timp, prin fratii lor de pe Rin, unde Traian repurtase biruinte, că era rnai potrivit să se mentină ca aliaţi ai Romei decât ca aliaiti ai Sarmizegetusei. Deci şi această zonä a imperiului era linistitä. Conducătorul triburilor germane nu mai era un Ariovist curajos şi biruitor, ca pe timpul lui Burebista, si pentru un timp Germanicii au rămas în expectativă, reluând ofensiva mai târziu.
In primăvara anului 101, Traian a trecut. Dunărea în Banat, voind sä atace Dacia dinspre vest, asa cum o făcuse şi Tettius Julianus. Romanii întăriserâ o seamă de oraşe pe linia Dunării, în Banat, care erau tot atâtea puncte avansate pentru organizarea campaniei împotriva Daciei. Ca bază de operatii Banatul era avantajat şi de faptul că aprovizionarea trupelor se putea sprijini pe resursele din Dalmaţia şi Pannonia. oferind, in acelasi timp, un drum destul de scurt spre locul unde se afla centrul politic al Daciei, potrivit din punct de vedere strategic pentru apărarea întregului său teritoriu. Traian a concentrat cea mai formidabilă armată şi una din cele mai numeroase cunoscute în antichitate. Între cei două sute de mii de oameni, erau Romani din Italia şi din provincii, Sirieni, Palmireni,Gali,Britani ,Germanici şi alte popoare aflate sub stăpânirea Romei. La aceştia se mai adăugau şi Iazigii,care desi erau aliati ai romanilor nu au preyentat niciodată încredere şi Marcomanii şi Quazii ca aliaţi clientelari. Patru legiuni duse din Pannonia, cinci legiuni adunate din cele două Moesii şi alte cinci legiuni aduse de pe Rin, au fost concentrate între localităţile Viminacium şi Ratiaria. Această enormă armată pentru timpurile de atunci se afla sub comanda supremă a lui Traian şi a unor generali încercaţi, dintre cei mai buni pe care i-a avut imperiul. Se aflau între aceştia Licinius Sura, Claudius Livianus,Laberis Maximus, maurul Lucius Quietus şi Hadrian, nepotul lui Traian şi viitor împărat. Nici tehnicieni de seamă nu lipseau, ca vestiţii ingineri Balbus şi Celsus, la care, mai târziu s-a adăugat şi Apollodor din Damasc. Odată adunată această armată, Traian a împărţit-o în două corpuri şi o coloană, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunărea pe un pod de vase, la Lederata, indreptându-se spre Tibiscum, lângă Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aizis. Cea de-a doua coloană a pătruns în Dacia pe la Dierna, tot pe un pod de vase, şi, deplasându-se pe Valea Cernei şi a Timişului, a făcut. joncţiunea cu coloana condusă de Traian la Tibiscum. Întreaga armată romană era prea numeroasă, ca să se deplaseze cu uşurintă pe un singur drum. Cu armatele reunite, împăratul s-a îndreptat spre Portile de Fier ale Transilvaniei. In drum i-a ieşit în intâmpinare Decebal. Localitatea este iarăşi denumită Tapae, deşi din comentariile asupra acestui război nu reiese acest lucru. Privitor la itinerariul străbătut, n-a rămas decât o frază a lui Traian, transmisă de către scriitorul Priscian, din secolul al VI-lea, care spune : Inde Berzobim deinde Aixim processimus, fără a se indica altă localitate. Oriunde s-ar fi aflat localitatea şi oricum s-ar fi numit, Dio Cassius spune : „Pe când Traian oştea împotriva Dacilor, şi se apropia de Tapae, unde tăbărâseră barbarii, i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine, că atât ceilalti aliati, cât şi Burii, sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian însă dădu lupta cu ei, îşi văzu răniti pe multi dintr-ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a crutat nici propriile sale veşminte şi le-a tăiat în fâsii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldatilor căzuti în luptă si să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morti". În scena care reprezintă bătălia de la Tapae, pe Columna din Roma, însuşi Jupiter participä la luptă iar Traian este aclamat de soldati ca imperator.
După această primă victorie, 'I'raian se îndreaptă spre Sarmizegetusa, (Grădiştea Muncelului, dincolo de Orăştie) înaintând însă cu prudentă într-un teren dificil, unde putea să fie atacat prin surprindere. Din această cauză, are grijă să-şi consolideze linia de operatii prin fortificatii şi lagăre, pe care să se poată sprijini la nevoie. Dar, apropiindu-se iarna, operatiile militare au fost suspendate, până în primăvara următoare. Cu privire la acest moment al ostilitătilor, C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu scriu :
„Aşa încât iarna anului 101 veni înainte ca războiul să se fi sfârşit. Decebal trimisese, e adevărat, o solie spre a cere pace, dar nu izbutise s-o obtină, ambasadorii săi erau trei oameni de rând şi, desigur, aceasta contribuise la refuzul lui Traian".
Intreruperea ofensivei a fost utilă pentru ambele tabere, care au suferit pierderi grele, poate în egală măsură. Iarna liniştită urma să fie folosită pentru refacere. Decebal însă, pentru a slăbi presiunea armatelor duşmane, aflate pe drumul Sarmizegetusei, a încercat atunci să deschidă un. alt front, pentru a obliga adversarul să-şi divizeze armata, ca să poată să facă fată noii situaţii. În Getia Minor, la Dunăre, a declanşat un atac împreună cu Sarmatii, aliati ai Dacilor. După opinia învătatului Radu Vulpe, în acea iarnă, spre norocul lui Traian, fluviul n-a îngheţat decât pentru puţină vreme, ceea ce i-a îngăduit să coboare cu flota în rnare grabă, împreună cu o armata şi să dea o bătălie în localitatea Adamclisi. Şi aici luptele au fost extrem de crâncene, pierind pănă si soldati din unităţile de gardă ale împăratului. Mai târziu la Adamclisi avea sä fie ridicat un monument, în memoria ostaşilor cäzuţi, dar şi pentru glorificarea împăratului Traian, şi mai ales, pentru a reprezenta un avertisment popoarelor din răsărit şi din nord.
În primăvara anului 102. Traian reia ofensiva spre Sarrnizegetusa. De data aceasta, Decebal trimite o solie formată din nobili daci, care se înfăţişează lui Traian aruncând armele la pămănt şi căzând în genunchi. Nobilii il roagă pe Traian să-l primească pe regele lor, care era dispus să accepte toate conditiile pentru încheierea păcii. Traian a trimis pe Sura şi pe Claudius Livianus, prefectul praetoriului, sa ia contact cu Decebal, dar Decebal nu s-a prezentat, ci a împulernicit pe câţiva oameni ai säi să ducă tratativele. Nu cunoaştem amănunte care să explice comportarea lui Decebal. Putem, cel mult, să presupunem că regele dac a încercat să câştige timp prin tratative. Neajungându-se la nici un rezultat pe cale diplomatică, Traian şi-a continuat ofensiva spre Sarmizegetusa.
În Muntii Oraştiei, încă înainte de domnia lui Decebal, cât şi în timpul acestuia. Dacii ridicaseră unul dintre cele mai mari şi mai complexe sisteme de fortificaţii, pe care îl cunoaşte antichitatea. Drumurile care duceau spre Sarmizegetusa (numită azi Grădiştea Muncelului) erau străjuite de fortăreţe, încât, pentru a pătrunde în cetatea de scaun, era nevoie să fie cucerite toate punctele fortificate care o apărau. Din textul extras de Xiphilinos din Dio Cassius, se pot întrevedea dificultătile întâmpinate de armata romană. Ea urca pe înălţimi
„ocupând cu mari primejdii colină după colină",
pentru a se apropia de capitala Dacilor.
Atacul dat de Traian urmărea directia nord-sud, dar, după cum lasă să se înţeleagä Dio Cassius, a existat o a doua directie de atac, condusă de Lucius Quietus, comandantul cavaleriei maure. Credem însă că Lucius Quietus nu a participat la luptele directe pentru cucerirea Sarmizegetusei. Această operatie dificilă a revenit infanteriei romane şi, mai ales, geniştilor din rândurile acesteia. Cavaleria aflată sub comanda lui Quietus a avut probabil sarcina să acopere actiunile armatei romane de un eventual atac, care ar fi venit pe Valea Mureşului, fie dinspre răsărit, din inima Transilvaniei, fie dinspre nord, din direcţia Munţilor Apuseni. Faptul că se menţionează o luptă dată de cavaleria romana, în timp ce Traian, cu grosul oastei era angajat în bătălia pentru cucerirea înăltimilor fortificate din jurul Sarmizegetusei, dovedeşte capacitatea de atac şi de rezistentă a armatei dace şi încercarea disperată de a salva capitala, cu rezervele de care mai dispunea.
Situatia devenind critică pentru Decebal, acest a trimit e din nou soli lui Traian, care îi comunică împăratului că rebele dac este gata să încheie pace, în condiţiile impuse de adversar, şi anume : ,,să dea înapoi armele, masinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distruga întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba înca sa-i socoteasca duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai Romanilor, să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostas din Imperiul Roman (caci Decebal atrăgea la sine, prin momeli, pe foarte mulţi romani)".
Conditiile de pace pe care Decebal le acceptă arunca ele însele lumină asupra proportiilor pe care le-a avut războiul din 102, si, în acelaşi timp, asupra pericolului pe care il reprezenta pentru Roma Decebal însuşi si ţara sa:. Abia acum se poate vorbi de o pace care îl dezavantajează pe regele dac. Izvoarele antice spun că el a acceptat această pace de nevoie. EI însuşi s-a prezentat în fata împăratului Traian. Această întâlnire trebuie să se fi petrecut sub zidurile Sarmizegetusei şi, după toate probabilităţile, la începutul toamnei anului 102.
Traian a comunicat, condiţiile de pace Senatului, pentru a fi confirmate de către acesta. Scena este astfel înfătişată de acelasi cronicar al războaielor dacice, Dio Cassius :
„Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei pusera armele jos, îsi legară mâinile în felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară la pace şi-şi luară armele înapoi. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit Dacicus. Dadu lupte de gladiatori în teatru (căci îi făceau plăcere) şi readuse în scenă actori de pantomimă (era îndragostit de unul dintre aceştia, Pylades!!), desi iubea faptele de arme, nu se îngrijea mai putin de celelalte. . . ".
După cum relatează Dio Cassius, Traian ar fi lăsat garnizoane romane la Sarmizegetusa şi în alte cetăti dacice. Această informaţie a fost interpretată ca un control exercitat de armata romană, în teritoriul dacic recent cucerit, până la îndeplinirea condiţiilor de pace. Prin pacea din 102, o serie întreagă de teritorii dacice au fost anexate imperiului. Intre acestea intră Banatul, inclusiv trecătoarea ce duce din Banat. în Ţara Haţegului şi, poate, chiar Tara Hategului. La sud era anexată Oltenia şi partea de câmpie a Munteniei. Sudul Moldovei, cu Piroboridava (Poiana de azi) a fost anexat Moesiei Inferioare.
Pregătiri de ambele părti. Oricât de umilitoare era această pace pentru Decebal, faptul că Traian suspendă ostilităţile în toamna anului 102 este o dovadă că rezistenţa Dacilor nu fusese definitiv înfrânta. Dacă armata lui Decebal ar fi fost nimicită in luptele de la Sarmizegetusa, nu exista nici un rnotiv ca Dacia întreagă să nu fi fost ocupată. Se pare însă ca, dupa doi ani de lupte, care s-au dat nu.numai în partea de vest a Daciei, dar şi în Getia Minor, armata romană dădea semne de oboseală fizică şi morală. Traian si-a dat seama că o continuare a operatiunilor, cu trupele pe care le avea la dispozitie era aproape imposibilă. Atunci, a considerat, oportun să încheie pacea oferită atât de avantajos de Decebal, pentru a reorganiza şi întări propria lui armată. De altfel, iarna care se apropia - în mod obişnuit, nu se desfăşurau operatii militare în acest anotimp - era încă un duşman pentru armata romană şi un aliat pretios pentru Daci, obişnuiţi cu vicisitudinile, cu viaţa aspră, cu zăpezile şi gerurile năpraznice din munţii şi câmpiile lor, evocate atât de plastic de Ovidiu. Lunile de iarnă erau prielnice pentru incursiuni. Înainte de 101. dar chiar şi in iarna anilor 101 -I02, Dacii au organizat incursiuni foarte periculoase pentru stăpânirea romana, pe linia Dunarii. De aceea, împăratul încheie pacea, lăsându-se înduplecat de rugăminţile lui Decebal. Insăşi Decebal a fost. împins să facă pace, dupa câte se pare, si pentru ca sora lui cazuse în mâinile Romanilor. Dar motivele principale aveau ratiuni militare. Avea nevoie de timp, pentnu câstigarea unor noi alianţe, în vederea confruntării decisive cu Imperiul Roman. Pacea din 102 esie o simplă amânare si nu o rezolvare definitiva a conflictului dintre cele doua parţi. Pregatirile pe care le ordonă Traian, imediat dupa incheierea.operatiunilor militare, sunt o dovadă in acest sens. Nu numai că nu sunt dispersate trupele care participaseră la primul război dacic, dar Traian ia măsuri ca trupe proaspete sa fie aduse din imperiu şi concentrate la Dunare.
În acelaşi timp, dispune construirea podului de la Drobeta-Turnu Severin, într-un punct strategic foarte bine ales. De aici puteau fi dirijate cu repeziciune trupe spre nord-est, în cazul în care se hotara atacul Daciei sau prin Valea Oltului, sau prin Banat. Roma îsi trimite la Dunăre nu numai legiunile, ci şi constructorii de drumuri şi poduri, pentru a asigura miscarea trupelor şi aprovizionarea lor. Munţii Haemusului, pe Valea Dunării, sunt ciopliţi, sunt săpate cu mare preciziune cavităţi in piatra prin tehnici rapide, iar pilonii podului de peste fluviu sunt şi azi mărturie a artei inginereşii de care dispuneau Romanii.
Ei cunoşteau procedeul de a săpa în albia fluviului. de a îndepăta apele prin diguri si chesoane, de a folosi materiale de construcţii, în special un soi de ciment de o calitate superioara. Sub ochii Dacilor, constructorii romani durează în inima Daciei o construcţie monumentală, care e înrudită cu cele mai impresionante monumente ale antichităţii şi care dovedeşte însemnătatea ce se acorda de către stăpânii lumii de atunci acestor miraculoase teritorii. Dio Cassius descrie, cu sentimente de exaltare, accastă operă, pe care o vedem reprezentată şi în basoreliefurile de pe Columna lui Traian din Roma :
,,Traian a construit peste Istru un pod de piatră, pe care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. :Minunate sunt şi celelalte constructii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii de piatră în patru muchii sunt în număr de douăzeci, înăltimea de şaizeci. Ei se află, unul fată de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi ? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut ? Am arătat lăţimea fluviului. nu pentru că ar curge numai pe această lăţime - căci pe parcurs se lăgeşte de doua ori şi de trei ori pe atât - ci pentru că acolo este locul cel mai îngust .Si mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se ingustează mai mult aici - deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra din nou în alta şi mai mare - cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se adaugă la greutatea construirii podului. Concepţia măreaţă a lui 'Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi, însă, podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai existâ decât stâlpii, iar pe deasupralor nu se mai poate trece ai zice că au fost durati numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputintă. Traian se temea că, după ce îngheată Istrul, să nu se pornească război îrnpotriva Romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile acestuia si vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia ; de aceea distruse partea de deasupra``.
Printre alte măsuri luate de Traian pe plan strategic a fost şi fixarea Câmpiei Dunării ca centru de operatii pentru viitoarea campanie. In timpul primului război dacic, el îşi dăduse seama de primejdiile pe care le putea întârnpina o armată romană, care ataca Dacia dinspre apus. Având în vedere că hotarul imperiului cu Dacia se întindea în forma unui arc de cerc, oastea Dacilor putea să pornească pe raze divergente de pe poziţiile centrale din Transilvania şi, atacând, sa treacă hotarul în orice punct al lui. In timpul primului război dacic se dovedise că o armată romană care înainta din Banat spre 'I'ransilvania, chiar dacă concentra forţe numeroase în faţa ei, nu anihila capacitatea adversarului de a porni atacul în Getia Minor sau în Sudul Dunării, obligându-1 pe adversar - aşa cum s-a întâmplat in iarna anului 101 - 102 - să-şi retragă trupe de pe teatrul principal de operatii, pentru a salva stăpânirea rornană din Sudul Dunării.
Din aceste considerente, Traian ia măsuri pentru întărirea sistemului de fortificatii de pe linia Dunarii. Sunt construite cetăţi puternice la Nicopolis, în locul unde mai târziu va fi oraşul Marcianopolis, ca şi la Abrittus, Durostorum şi Troesmis. După cât se pare, Traian începe să construiască diferite castre la nord de valul de pământ al lui Aelianus, în punctele Târgusor, Mălăieşti şi Drajna de Sus. De asemenea, pe linia Dunării este ridicată întaritura de piatră de la Carsium, iar în nordul fluviului, acolo unde Dunărea o coteşte spre răsarit, se îngrijeste de intăriturile de la Barbusi. Se pare că şi tabăra întărita de la nord de Râmnicul Vâlcea, pe Valea Oltului, numită „Castra Traiani", este construită tot în această perioadă, ca şi castrul de la Stolniceni (Buridava romanä). Traian ia toate măsurile de siguranţă, pentru ca viitoarea campanie să fie incununată de succes. Isi alege ca directie de atac Valea Oltului, dar probabil si o a doua linie de operatii, care venea din Moesia Inferioara si traversa munţii pe la Pasul Bratocii. Toate aceste măsuri pe plan strategic ne dau o imagine despre concepţia împăratului în organizarea celei de-a doua carnpanii.
Pătrunzând în "Transilvania pe Valea Oltului şi prin Bratocea, Traian vroia să-1 oblige pe Decebal să-şi aducă trupele în sudul Transilvaniei, întăriturile de la Sarmizegetusa rămânând în afara teatrului de operaţii. De data aceasta nu mai era un atac frontal, care trebuia să rezolve, înainte de toate, cucerirea munţilor şi fortificaţiilor de la Sarmizegetusa (Grădistea Muncelului), pe care nu le putea lăsa în spatele armatei sale, ci un atac care anihila, în mare parte, valoarea strategică a acestor întărituri. Banatul fiind deja sub stăpânire romană, Sarmizegetusa ar fi rămas ca o insulă în mijlocul unui teritoriu stăpânit de Romani.
Al doilea rărboi dacic. Pană la izbucnirea celui de-al doilea război dacic din anul 105, Decebal se străduieşte să organizeze o nouă rezistenţă împotriva Romanilor, în pofida tratatului încheiat cu Traian şi, după cum ne informează Cassius, „îşi pregăteşte arme, primeşte f ugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu el, iar Iazigilor le-a smuls un tinut (pe care, după aceea, deşi ei îl cereau, Traian, nu-l mai dădu înapoi)".
In momentul în care informaţiile în legătură cu pregătirile lui Decebal ajung la Roma, Senatul îl declară .,duşman al republicii`` şi hotărăşte reluarea ostilităţilor. Din pasajul citat., se vede limpede că Decebal impusese autoritatea lui unor căpetenii dace, care, înspăirnântate de puterea romană, înclinau să păstreze legături de bună vecinătate cu imperiul. Mai mult, el caută aliaţi la vecinii săi şi la Iazigi, care nu vor să-1 sprijine, le smulge o parte din teritoriul ocupat de ei, încă o dovadă că Decebal a stăpânit Crişana, pentru că numai aici putea să existe o zonă de contact între Iazigi şi Daci. Ca şi în primul război cu Traian, Decebal reuseşte să stabilească aliante cu Sarmaţii. După cum reiese din reprezentările de pe Columna lui Traian, printre prizonierii aduşi în fata împăratului sunt şi Sarmaţi, dovadă cä ei au participat la război de partea lui Decebal.
In iarna lui 104, Traian părăseşte Roma, îndreptându-se spre Dunărea de Jos. Toată iarna şi primăvara îşi organizează meticulos trupele. In timpul acesta se pare că Decebal a încercat să ducă tratative cu Traian, desigur făra succes. După câte spune Dio Cassius, deşi Decebal era cel care solicita pacea, el nu înţelegea să depună armele şi, mai mult decât atât, pe faţă îşi concentra trupele, chemându-i în ajutor şi pe aliatii săi. Intenţiile şi sentimentele lui Decebal se desprind limpede din însemnarile lui Dio Cassihs. Adresându-se vecinilor săi, regele dac le atrăgea atentia că „daca îl vor părăsi pe dânsul. si ei vor fi în primejdie, că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-1 în lupta, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Insă, privind nepăsături cum sunt nimiciţi Dacii, mai pe urmă vor ajunge ei însisi robi, căci vor rămâne fără aliati".
Dându-si seama că duşmanul cel rnai de temut pentru independenţa Daciei era împaratul Traian, omul care, prin tenacitatea si capacitatea lui de comandant, era singurul în stare să ducă la capăt o actiune atât de grea, cum era cucerirea Daciei, Decebal încearca să-l suprime fizic pe împărat. Pentru aceasta, a trimis în Moesia dezertori, care să încerce să se apropie de împărat şi să-l ucidă. Unul dintre ei a fost bănuit şi prins şi, după ce a fost supus la cazne, a mărtuirisit care i-a fost intentia. Intâlnirea dintre Decebal şi Longinus a reprezentat o altă încercare a regelui dac de a împiedica intrarea lui Traian în noua carnpanie.
Dio Cassius spune :
„Atunci Decebal chema la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simtise în luptele purtate cu el şi, după ce-1 convinsese să vină, cu gând să-1 facă să i se supună, îl prinse şi-1 întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că (Longinus) nu voia să mărt.urisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia - în schimbul eliberării lui Longinus - să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii care i-a cheltuit cu războiul. (Traian) răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate ca nici nu-1 preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea putin, că nici nu dorea să-1 piardă, dar nici să-1 scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că are să-1 împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are de gând şi să nu i se pună o pază aspră. Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminti şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otrava în timpul noptii si muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert, făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri.
Şi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la indeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela şi nu-i dădu nici pe libert, socotind că viata Iibertului este mai de pret pentru demnitatea imperiului, decât înmormântarea lui Longinus"..
Pe lângă semnificatia pe care o are in cadrul conflictului dintre Daci şi Romani, episodul cu Longinus are darul sa ne lămurească asupra a două aspecte : că Decebal era de acord sa se incheie pacea, dar aceasta să nu fie umilitoare pentru el ; că el cerea să i se restituie teritoriul ocupat de Romani până la Dunăre.
Traian nu s-a lăsat impresionat de paţania lui Longinus si a trecut podul de la Drobeta, cu grosul oştilor, îndreptându-se spre Valea Oltului, spre a patrunde prin pasul de la Turnu Roşu în Transilvania. Se pare că, în cel de-al doilea război dacic, împăratul dispurnea de forte mult mai nunmeroase decât în primul, ceea ce ingaduie să se emită ipoteza unui atac pe mai multe directii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obisnuitul drum al Banatului. In aeelaşi timp, o coloană trecea în Transilvania, prin Pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric Romanilor, nu putea să facă faţă cu succes atâtor atacuri convergente. Şi în al doilea război dacic, Traian actionează cu mare prudentă, căci, după istoricul citat mai înainte, împăratul „a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe Daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie".
Din păcate, nu avem decât această laconică însemnare despre un război care avea să dureze un an de zile. Scenele înfătisând luptele dintre Daci şi Romani, aşa cum sunt prezentate pe Columna lui Traian, ne arată că se dau lupte în jurul unor cetăti, care ar putea să fie cele de la Sarmizegetusa, dar şi din alte locuri din Transilvania. In orice caz, ultimele lupte se dau în jurul cetătii de scaun. După căderea Sarmizegetusei, Decebal a încercat să organizeze rezistenţa în alte părti ale Daciei, pentru că, aşa cum se poate vedea într-o scenă de pe Columnă, el se sinucide undeva în afara zidurilor cetăţii, în momentul când era să fie prins de călăreţii romani. Descoperirea recentă a inscriptiei de la Grameni (lângă Salonic, în Grecia) de către profesorul american Speidel, reprezintă un alt izvor epigrafic, care vine să confirme scena de pe Columnă. In aceasta inscriptie, veteranul roman Tiberius Claudius Maximus spune că : ,,l-a prins pe Decebal şi capul lui l-a adus împaratului, la Ranisstorum".
Epilog. Avem mărturia sigură că Decebal a preferat să-si ia zilele decât să urmeze carul de triumf al Iui Traian pe străzile Romei. O parte dintre nobilii daci s-au supus împăratului, înainte chiar de căderea Sarmizegetusei. Nu este sigur că altii s-au sinucis, întrucât cercetări mai recente au dovedit că scena 102 a Coloanei Traiane nu reprezintă nici împărţirea ultimelor picăituri de apă şi nici un act de sinucidere prin otrăvire, ci ea este o scenă de exaltare, de impărtăşire din lichidul sfânt al religiei dacilor. Gestul lui Decebal se înscrie în viziunea geto-dacă despre semnificaţiile mortii si ale vieţii de dincolo. Cei mai multi istorici au fost impresionati de acest gest al lui Decebal si l-au interpretat ca pe un simbol al credintei dacice, al filosofiei lui Zalmoxis. O interpretare de dată mai nouă, in spirit arian, arată că regele ar fi adus un sacrificiu voluntar zeilor, pentru ca aceştia să izbăvească poporul dac. Călăretii romani, care au capturat trupul neînsufleţit al lui Decebal (printre care se afla şi Maximus), îi taie capul şi mâna dreaptă şi le trimit împăratului. Capul regelui dac este trimis la Roma şi aruncat pe scările Gemoniae, ca semn că unul dintre cei mai rnari duşmani ai Romei fusese răpus.
Cât de temut şi cât de greu fusese de cucerit; ansamblul fortificaţiilor dace din Muntii Orăştiei, o arată şi faptul că Traian, stăpân al acestor locuri, pune să fie distrus acest ansamblu fortificat al capitalei şi ridică în depresiunea Hategului, in loc deschis, oraşul Ulpia Traiana (Noua Sarmizegetusa) capitala noii provincii romane. In felul acesta, una din cele mai strălucite mărturii ale civilizaţiei geto-dace, care ar fi putut, prin dăinuirea ei, să ne arate întreaga măsură a geniului constructor al oamenilor locului, dispare de pe faţa pământului. Distrugerea templelor şi cetăţilor dace din Munţii Orăştiei a fost făcută cu atâta înverşunare, încât, la putină vreme după aceea, vegetatia a acoperit ruinele, iar urmele lor au fost regăsite abia în ultimii ani şi scoase .la lumină de arheologii din Cluj-Napoca. Descoperirea aceasta a avut darul să deschidă noi perspective asupra civilizatiei dacice.
0 scenă de pe Columnă înfătişează şi un alt aspect al măsurilor luate de Traian, pentru a înfrânge rezistenta Dacilor. Sunt arse aşezări omeneşti de pe munti, iar oamenii cu vitele şi cu avutul lor sunt constrânşi să coboare in camp. După un an de lupte îndârjite. Dacia a fost ocupată. Printr-o diplomă militară de la Porolissum, din 11 august 106, ni se păstrează primul document cu privire la existenta Daciei ca provincie romană. Odată cu cucerirea Daciei, au căzut în mâna Romanilor imense bogătii. Dio Cassius ne vorbeşte de comorile lui Decebal, pe care acesta le ascunsese sub rîul Sargetia (Streiul de azi) :
„Căci (Decebal) abătuse rîul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte pretioase - mai ales dintre acelea care suportau umezeala - aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse din nou rîul în albia lui. "Tot cu oamenii aceia (Decebal) puse în siguranţă,"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu