Capitolul
„Aşezaţi-l pe Piers pe un piedestal, îşi merită
imoralitatea” (despre mr. Piers Morgan)
Nimeni
n-a venit să-mi spună „Piers zice că eşti un mizerabil” dar
cu toate astea exista acea atmosferă de pe terenul de joacă.
Problema era că nu mai lovisem niciodată pe cineva. Poate nu am intelectul lui Stephen Fry, dar motivul pentru care nu am nasul lui e că am destul nas să ştiu că, dacă pocnesc pe cineva, acel cineva mă va pocni şi el imediat.
Mai mult, a te bate e mai mult decât lipsit de demnitate. Cine-l poate uita pe ministrul John Prescott, desfigurat, când a ripostat unui protestatar în timpul turului doi al alegerilor generale de anul trecut? Apoi anul trecut a mai fost Jimmy Nail, care l-a invitat afară pe A.A. Gill pentru o şedinţă de pugilism. Nu voiai decât să-i spui „Oh, nu fi caraghios!”
Prima oară când eu şi Piers am fost aproape să ne încăierăm, el se folosea de limbajul acela de mahala, spunând că poate c-oi fi eu mare, da' o să mă rostogolesc ca un sac de cartofi.
Vă spun sincer că nu-mi amintesc ce a declanşat în final toată acţiunea. Am schimbat insulte unul cu celălalt, iar în momentu următor am simţit un puseu fierbinte de adrenalină şi l-am pocnit.
E bizar. Vreo două zile după aceea, femeile m-au întrebat cu o expresie de dispreţ de ce l-am lovit. Bărbaţii, pe de altă parte, m-au întrebat cu voioşie aproape nedisimulată unde l-am lovit.
Piers se potriveşte magnific în tabăra bărbaţilor.
Oricât nu mi-ar plăcea de el, trebuie să-i recunosc sângele rece atunci când m-a întrebat după al treilea pumn : „Asta-i tot ce poţi?”
Mai târziu a explicat că fusese mult mai greu pus la încercare de fiul lui de trei ani.
Iar eu? Păi se pare că mi-am rupt un deget. E de un vânăt aprins, nu se mişcă şi arată ca un cârnat explodat.
Cum e posibil una ca asta? Bruce Willis a pus la punct un zgârie-nori plin cu ticăloşi fără să-şi rupă vesta de pe el, în timp ce eu am pocnit un tip între două vârste şi m-am spart.
Îmi place să cred că e din cauza faptului că sunt debil şi fragil şi nepriceput în treburile durilor. De fapt cred că are mai mult de-a face cu forţa lui mr. Morgan.
De aceea e o idee atât de nimerită să-l imortalizăm cu o statuie în Trafangar Square. O poţi insulta, poţi arunca lucruri în ea, poţi lăsa păsările să se uşureze pe ea şi o poţi pocni în neştire. Şi va rămâne veşnic neschimbată. ( Duminică, 21 martie 2004 )
Problema era că nu mai lovisem niciodată pe cineva. Poate nu am intelectul lui Stephen Fry, dar motivul pentru care nu am nasul lui e că am destul nas să ştiu că, dacă pocnesc pe cineva, acel cineva mă va pocni şi el imediat.
Mai mult, a te bate e mai mult decât lipsit de demnitate. Cine-l poate uita pe ministrul John Prescott, desfigurat, când a ripostat unui protestatar în timpul turului doi al alegerilor generale de anul trecut? Apoi anul trecut a mai fost Jimmy Nail, care l-a invitat afară pe A.A. Gill pentru o şedinţă de pugilism. Nu voiai decât să-i spui „Oh, nu fi caraghios!”
Prima oară când eu şi Piers am fost aproape să ne încăierăm, el se folosea de limbajul acela de mahala, spunând că poate c-oi fi eu mare, da' o să mă rostogolesc ca un sac de cartofi.
Vă spun sincer că nu-mi amintesc ce a declanşat în final toată acţiunea. Am schimbat insulte unul cu celălalt, iar în momentu următor am simţit un puseu fierbinte de adrenalină şi l-am pocnit.
E bizar. Vreo două zile după aceea, femeile m-au întrebat cu o expresie de dispreţ de ce l-am lovit. Bărbaţii, pe de altă parte, m-au întrebat cu voioşie aproape nedisimulată unde l-am lovit.
Piers se potriveşte magnific în tabăra bărbaţilor.
Oricât nu mi-ar plăcea de el, trebuie să-i recunosc sângele rece atunci când m-a întrebat după al treilea pumn : „Asta-i tot ce poţi?”
Mai târziu a explicat că fusese mult mai greu pus la încercare de fiul lui de trei ani.
Iar eu? Păi se pare că mi-am rupt un deget. E de un vânăt aprins, nu se mişcă şi arată ca un cârnat explodat.
Cum e posibil una ca asta? Bruce Willis a pus la punct un zgârie-nori plin cu ticăloşi fără să-şi rupă vesta de pe el, în timp ce eu am pocnit un tip între două vârste şi m-am spart.
Îmi place să cred că e din cauza faptului că sunt debil şi fragil şi nepriceput în treburile durilor. De fapt cred că are mai mult de-a face cu forţa lui mr. Morgan.
De aceea e o idee atât de nimerită să-l imortalizăm cu o statuie în Trafangar Square. O poţi insulta, poţi arunca lucruri în ea, poţi lăsa păsările să se uşureze pe ea şi o poţi pocni în neştire. Şi va rămâne veşnic neschimbată. ( Duminică, 21 martie 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu