1.Taktsang (Tiger’s Nest) Monastery - Complexul mănăstiresc " cuibul tigrilor " este o aşezare monahală construită pe o stâncă sus deasupra văii Paro. Legenda spune că sfântul budist Padmasambhava a zburat deasupra Himalaiei pe spatele unui tigru aterizând aici şi aducând budismul în Bhutan.
2.Neuschwanstein este un castel în Allgäu, Bavaria construit în timmpul lui Ludovic al II-lea al Bavariei. Castelul este unul dintre cele mai renumite atracţii turistice din Bavaria şi Germania. Arhitectura interioară este caracteristică curentului romantic din secolul XIX. Frumuseţea castelului a determinat poreclirea lui în „Castelul din poveşti”, în apropiere se află Castelul Hohenschwangau.
3.Bled este numele unui lac de origine glacială din Alpii Iulieni, care şi-a căpătat denumirea după oraşul întemeiat pe malul său. Lacul este înconjurat de munţi şi păduri. În mijlocul său este o mică insulă unde s-a înălţat o biserică cu hramul Sfintei Maria.
4.Cuibul Randunicii - Yalta, Crimeea
Cuibul Rândunicii este un castel decorativ, lângă Yalta, pe coasta de sud a Crimeei; a fost construit între 1911-1912, aproape de Gaspra, deasupra culmii de 40 de metri "Aurora", în stil neo-gotic, de către arhitectul rus Leonid Sherwood. Castelul este ridicat lângă rămăşiţele castrului roman din Charax şi are aspectul unei clădiri compacte.
Castelul cuprinde un foaier, camere de oaspeţi, o scară către turn şi dormitoare pe diferite etaje ale turnului.
Cuibul Rândunicii este cel mai spectaculos loc de vizita din Crimea.
5. Mănăstirea Agia Triada (Tzangarol), în Akrotiri, Grecia construită în 1632;
6. Templul Suspendat
Toată lumea ştie că templele sunt de obicei construite pe o suprafaţă plată de pământ. Însă în apropierea oraşului Datong, din nordul provinciei Shanxi din nordul Chinei se află un templu ridicat peste o prăpastie, care se numeşte Templul Suspendat. Fiind construit în urmă cu 1400 de ani, acesta este singurul templu conservat care îmbină cele trei religii din China – budism, taoism şi confucianism.
Din mulţimea de temple din China, Templul Suspendat este unul foarte special. Este ridicat pe pereţii unei prăpastii abrupte înaltă de peste 100 m dintr-o mică depresiune, la circa 50 m de la suprafaţă. Privite de departe, sălile şi pavilioanele templului se văd sprijinite de câteva zeci de stâlpi lungi şi subţiri, iar deasupra lor este o stâncă mare care parcă le presează. Această imagine înspăimântă pe aproape toţi vizitatorii care vin. Templul Suspendat are în total 40 de săli şi pavilioane legate prin punţi şi platforme fixate tot pe stânci. Toţi vizitatorii merg cu mare băgare de seamă, în paşi uşori pe aceste „cărări suspendate” fixate de stânci, care parcă se prăbuşesc la o apăsare mai puternică. Însă deşi scârşăie, pavilionele şi sălile rămân neclintite.
Vorbind despre trăsăturile arhitecturale specifice ale Templului Suspendat, trebuie pomenit, în primul rând, de „straniul” acestuia: fiind atârnat la mijlocul prăpastiei, partea bombată a stâncii de deasupra templului îl fereşte de ploaie ca o umbrelă, vârfurile munţilor din jur îl protejează de razele soarelui, iar puhoaiele de jos nu-l pot atinge. În timpul verii, templul este expus razelor soarelui mai puţin de trei ore. În aceste condiţii, nu este de mirare că Templul Suspendat a putut fi conservat într-o stare aşa de bună, deşi a fost construit din lemn de acum peste o mie de ani.
În al doilea rând se consideră că este periculos, dat fiind că templul stă numai pe câteva zeci de stâlpi groşi. De fapt, numai câţiva din aceştia suportă greutatea templului. Construcţia este sprijinită în principal pe grinzile transversale înfipte în roci. Postamentul templului este aşezat pe bare. Acestea, ca şi stâlpii, sunt dintr-o specie de brazi din localitate şi sunt tratate cu ulei de tung, care are rol anticorosiv. Bărnele au devenit foarte rezistente şi nici termitele nu se apropie de ele. Stâlpii de jos contribuie şi ei la susţinerea greutăţii templului. Plasarea acestor stâlpi a fost calculată cu mare precizie: unii sunt portanţi, alţii au rol de echilibrare între pavilioanele şi sălile aflate la diferite înălţimi. Câţiva stâlpi au rolul de susţinere a greutăţii numai când o greutatea se află deasupra lor.
O altă caracteristică a templului o constă în înţelepciunea alegerii locului şi proietării acestuia, care valorifică din plin condiţiile naturale, incluzând pereţii prăpastiei ca parte a construcţiei. De pildă, sala Sanguan aflată între cele două mari construcţii ale templului a valorificat spaţiul dintre stânci. Faţada sălii este construită din lemn, iar spaţiul interior este creat din mai multe grote săpate în rocă. Alte săli ale templului au lungime mică. Statuile aflate în astfel de săli sunt şi ele mai mici. Interesantă este şi plasarea sălilor şi încăperilor templului, construite simetric urmând curbarea muntelui. Vizitând aceste săli legate prin cărări suspendate fixate de stânci în diverse direcţii, se poate pierde orientarea şi să nu mai găsiţi ieşirea, ca într-un labirint.
Veţi întreba poate de ce strămoşii chinezilor au ales acest loc pentru a ridica un templu? Explicaţia se găseşte în faptul că jos în vale era o arteră importantă de circulaţie şi treceau mulţi credincioşi. Ridicarea unui templu putea satisface nevoile lor religioase. Pe de altă parte, la poalele muntelui se produceau deseori puhoaie şi inundaţii. Oamenii credeau că aceasta era din cauza răuvoitorului Jinlong (Dragonul de Aur) şi că ridicarea unui templu putea să-l îmblânzească.
Pe stâncile templului se găsesc patru hierogrife care înseamnă „măiestria cerească a lui Gong Shu”. Cel numit a fost un meşter de acum 2000 de ani, fiind considerat fondatorul arhitecturii chineze. Prin aceste hierogrife se explică ideea că numai meşteri ca Gong Shu erau capabili să ridice un asemenea templu.
7. Bagan
Supremaţia Baganului se pastrează pîna în anul 1286. Nu atât atacurile mongolilor şi ale celorlalţi migratori au distrus aceste edificii mareţe, cât cele două cutremure din anii 1975 şi 1980. În prezent numărul templelor s-a înjumătăţit, cele mai multe fiind refăcute cu sprijin internaţional. Dar situl rămine unul excepţional. Pe cei 40 de kilometri pătraţi cât reprezintă suprafaţa Baganului, se află o adevărată padure de temple, pagode, mânăstiri, relicvarii şi altare care se întind pâna la linia orizontului. Este de neimaginat cum toate acestea au putut fi ridicate în mai puţin de trei sute de ani.
O zicală locală spune că degeaba ai venit în Myanmar, dacă nu ai vizitat Baganul şi degeaba ai ajuns în Bagan, daca nu ai vizitat Ananda. Înaltat de marele rege Kyanzitta în 1091, acest sanctuar venerat în întreaga ţara se află chiar la intrarea în oraş. Ananda a fost unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Buddha. Templul care îi poartă numele şi care s-a numit iniţial "infinita înţelepciune a lui Buddha" este cel mai impozant dintre cele 2.000 de sanctuare budiste din această regiune.
8. Rice Terase, în provincia Guangxi
Cunoscut sub numele de Backbone Dragon's Rice Terase, aceasta este casa a patru minorităţi etnice diferite Miao, Yao, Dong şi Zhuang.
9.Biserica lui Hallgrim, numită de către localnicii oraşului Reykjavik "Hallgrimskirkja", este cea mai înaltă biserică din întreaga Islanda. Această biserică aparţine credincioşilor luterani.
Catedrala luterana Hallgrimskirkja este numită astfel dupa numele unui mare poet si cleric islandez - Hallgrimur Petursson (1614-1674), autor al celebrei carti Passiusalmar şi a altor lucrări de acest gen. Biserica Hallgrimskirkja a fost ridicată de-a lungul a 38 de ani - 1945-1986 - turnul clopotniţa, un veritabil punct de orientare în aceasta zonă, fiind terminat cu mulţi ani înainte de terminarea clădirii bisericii.
Cu o înălţime de 74.5 metri, Biserica Hallgrimskirkja este cea mai înaltă clădire din Islanda. Aceasta este situată în mijlocul oraşului, ajungând, în scurt timp de la construirea ei, simbolul oraşului Reykjavik.
miercuri, 30 decembrie 2009
marți, 22 decembrie 2009
ZEII OLIMPIENI
Demetra
În mitologia greacă, zeiţă a grânelor şi a recoltelor bogate, fiica a Titanului Cronos şi a Reei. Când fiica sa Persefona, a fost răpită de către Hades, supărarea Demetrei a fost atât de mare încât a neglijat pământul; nicio plantă nu mai creştea, iar foametea a cuprins întreaga lume. Înspăimântat de aceasta situaţie, Zeus i-a cerut fratelui său, Hades să i-o înapoieze pe Persefona mamei sale. Hades a fost de acord, dar înainte de a o elibera, a obligat-o pe fată să mănânce seminţe de rodie, care ar forţa-o să se întoarcă la el câte 4 luni pe an.
Lipsa de viaţă a naturii pe timpul iernii, se spunea ca se datorează supărării Demetrei, pricinuită de plecarea fetei sale.
Afrodita
În mitologia greacă, zeiţă a dragostei şi a frumuseţii, iar în cea romană, zeiţa Venus. În legenda Homerică, ea este fiica lui Zeus şi a Dionei, una dintre soţiile acestuia, dar în Theogonia lui Hesiod, ea este descrisă ca fiind nascută din spuma mării, şi etimologic vorbind, numele ei ar putea însemna „născută din spumă”. Conform lui Homer, Afrodita este soţia lui Hefaistos, schiopul şi urâtul zeu al focului. Printre iubiţii săi se număra, Ares (zeul razboiului) care mai târziu, în mitologie a fost prezentat ca soţul ei. Ea a fost rivala Persefonei, regina celeilalte lumi, pentru dragostea frumosului tânăr grec, Adonis.
Apollo
În mitologia greacă, fiu al lui Zeus şi al lui Leto, fiica unui Titan. El a creat de asemenea epitetele „Delian”(Delos, insula unde s-a născut) şi „Pythian” (omorârea lui Python, legendarul şarpe care păzea un mormânt de pe Muntele Parnas). În legenda Homerică, Apollo a fost iniţial zeu al profeţiei. Cel mai important oracol al său a fost la Delfi, locul victoriei sale împotriva lui Python. Acesta uneori, le dădea muritorilor pe care îi iubea (prinţesa Casandra) , darul profeţiei.
Ares
În mitologia greacă, zeu al războiului şi fiu al lui Zeus şi al Herei. Romanii l-au identificat cu Marte, de asemenea un zeu al războiului. Agrsiv şi sălbatic, Ares se identifica cu natura brutală a războiului. El era antipatizat atât printre zei cât şi printre oameni. Printre zeitaţile asociate cu Ares, se număra şi soţia sa Afrodita, şi alte câteva zeitaţi mai puţin importante ca Deimos (Teama) şi Phobos (Dezordine), care l-au însoţit în lupte.
Artemis
În mitologia greacă, una din principalele zeiţe, iar în cea romană, zeiţa Diana. Ea a fost fiica lui Zeus şi a lui Leto, şi sora geamănă a zeului Apollo. Ea era conducătoarea vânătorii, pentru zeii şi zeiţele vânatorii şi ale animalelor sălbatice, în special ale urşilor. Artemis era deasemenea şi zeiţa naşterii, a naturii şi a recoltelor. Ca zeiţă a lunii, ea era uneori identificată cu zeiţele Selena şi Hecata.
Atena
Una dintre cele mai importante zeiţe în mitologia greacă, cunoscută şi sub numele de Palas Atena. În cea romană ea a fost identificată cu zeiţa Minerva. Atena s-a născut şi a crescut alături de Zeus, fiind fiica lui preferată. Ea a fost o zeiţa virgină, numita Parthenos („fecioara”). Principalul sau templu, Parthenon-ul, era în Atena, şi conform legendei, a devenit al sau, din recunoştinţă pentru darul făcut poporului atenian, măslinul.
Hefaistos
În mitologia greacă, zeu al focului şi al metalurgiei, fiu al lui Zeus şi al zeiţei Hera, sau fiu numai al Herei. Spre deosebire de ceilalti zei, Hefaistos era şchiop şi stângaci. La puţin timp de la naşterea sa, a fost alungat din Olimp, fie de Hera, care a fost îngrozită de deformarile sale, fie de către Zeus, pentru că i s-a alăturat Herei împotriva sa. În majoritatea legendelor, el a fost primit înapoi în Olimp, şi s-a căsătorit cu Afrodita sau cu Aglaia. Fiind singurul meşteşugar dintre zei, Hefaistos le facea armurile, armele şi bijuteriile. Atelierul sau, se spune că se afla sub muntele Etna, un vulcan din Sicilia. Hefaistos este deseori identificat, în mitologia romană cu zeul focului, Vulcan.
Hera
În mitologia greacă, regina zeilor, fiica a titanului Cronos şi a Reei, fiind sora şi soţie a lui Zeus. Hera era zeiţa căsătoriei şi a femeilor căsătorite. Ea a fost mama lui Ares, Hefaistos, Hebe(zeiţa tinereţii) şi a Eileithyei, zeiţa naşterii. Hera era o soţie geloasă, care le persecuta pe amantele lui Zeus şi pe copii acestora. Supărată pe prinţul troian Paris, pentru că a preferat-o pe Afrodita, Hera i-a ajutat pe greci în Războiul Troian şi nu s-a liniştit până când Troia a fost distrusă. Hera este identificată cu zeiţa romana Junona.
Hermes
În mitologia greacă, curier al zeilor, fiul lui Zeus cu Maia, fiica titanului Atlas. Hermes era deasemenea zeul comertului, si protector al negustorilor si al pastorilor. Ca zeitate a atletilor, el proteja stadioanele şi era responsabil atât pentru norocul sportivilor cât şi pentru sănătatea acestora. În ciuda caracteristicilor sale virtuose, Hermes era un duşman periculos, un şmecher, şi un hoţ. Într-o versiune a unei poveşti caracteristice, în ziua în care s-a nascut, i-a furat turma fratelui sau, zeul Apollo. Confruntat de catre Apollo, Hermes a negat furtul. Cei doi fraţi s-au împăcat în final, când Hermes i-a dat lui Apollo, abia inventata liră. La începuturile artei greceşti, Hermes era reprezentat ca fiind matur şi cu barbă; în arta clasică, el a devenit un tanăr atlet, nud şi fără barbă.
Hestia
În mitologia greacă, zeiţa fecioara a focului din cămin, cea mai mare fiica a titanului Cronos cu Rea. Se spunea ca ea lua parte la toate sacrificiile, şi că i se închinau rugăciuni înainte şi după masă. Deşi apare în foarte puţine mituri, multe oraşe aveau un cămin comun, unde ardea focul ei. În Roma, Hestia era venerată ca fiind zeiţa Vesta, iar focul ei era îngrijit de şaşe preotese virgine, numite „vestalele virgine”.
Poseidon
În mitologia greacă, zeul marilor, fiu al titanului Cronos cu Rea, şi frate al lui Zeus şi al lui Hades. Poseidon era soţul Amfitritei, una dintre Nereide, cu care a avut un fiu, Triton. Poseidon a mai avut şi alte relaţii amoroase cu nimfe, şi a mai avut câţiva copii, cunoscuţi pentru sălbăticia şi cruzimea lor, printre ei numarându-se gigantul Orion şi Ciclopii Polifemi. Poseidon şi Meduza Gorgon erau parinţii lui Pegas, faimosul cal înaripat.
Dionis
Dionis era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.
Zeus
În mitologia greacă, zeul cerului şi conducătorul zeilor Olimpieni. Zeus corespunde cu zeul roman Jupiter.
Zeus a fost considerat, conform lui Homer, tatăl zeilor şi al muritorilor. El nu a creat nici zei, nici muritori; el era tatăl lor, în sensul de protector şi conducător atât al familiei Olimpiene cât şi al rasei umane. El era zeul cerului, al ploii şi al tunetului. Zeus a condus asupra zeilor de pe Muntele Olimp. Principalele sale altare erau la Dodona, Epirus (cel mai vechi altar, faimos pentru oracolul sau) , şi în Olimp, unde erau organizate, în onoarea lui, Jocurile Olimpice, o dată la 4 ani. Şi Jocurile Nemeene, ţinute în Nemeea, în nord-vesul Argos-ului, erau organizate tot în onoarea lui Zeus.
În mitologia greacă, zeiţă a grânelor şi a recoltelor bogate, fiica a Titanului Cronos şi a Reei. Când fiica sa Persefona, a fost răpită de către Hades, supărarea Demetrei a fost atât de mare încât a neglijat pământul; nicio plantă nu mai creştea, iar foametea a cuprins întreaga lume. Înspăimântat de aceasta situaţie, Zeus i-a cerut fratelui său, Hades să i-o înapoieze pe Persefona mamei sale. Hades a fost de acord, dar înainte de a o elibera, a obligat-o pe fată să mănânce seminţe de rodie, care ar forţa-o să se întoarcă la el câte 4 luni pe an.
Lipsa de viaţă a naturii pe timpul iernii, se spunea ca se datorează supărării Demetrei, pricinuită de plecarea fetei sale.
Afrodita
În mitologia greacă, zeiţă a dragostei şi a frumuseţii, iar în cea romană, zeiţa Venus. În legenda Homerică, ea este fiica lui Zeus şi a Dionei, una dintre soţiile acestuia, dar în Theogonia lui Hesiod, ea este descrisă ca fiind nascută din spuma mării, şi etimologic vorbind, numele ei ar putea însemna „născută din spumă”. Conform lui Homer, Afrodita este soţia lui Hefaistos, schiopul şi urâtul zeu al focului. Printre iubiţii săi se număra, Ares (zeul razboiului) care mai târziu, în mitologie a fost prezentat ca soţul ei. Ea a fost rivala Persefonei, regina celeilalte lumi, pentru dragostea frumosului tânăr grec, Adonis.
Apollo
În mitologia greacă, fiu al lui Zeus şi al lui Leto, fiica unui Titan. El a creat de asemenea epitetele „Delian”(Delos, insula unde s-a născut) şi „Pythian” (omorârea lui Python, legendarul şarpe care păzea un mormânt de pe Muntele Parnas). În legenda Homerică, Apollo a fost iniţial zeu al profeţiei. Cel mai important oracol al său a fost la Delfi, locul victoriei sale împotriva lui Python. Acesta uneori, le dădea muritorilor pe care îi iubea (prinţesa Casandra) , darul profeţiei.
Ares
În mitologia greacă, zeu al războiului şi fiu al lui Zeus şi al Herei. Romanii l-au identificat cu Marte, de asemenea un zeu al războiului. Agrsiv şi sălbatic, Ares se identifica cu natura brutală a războiului. El era antipatizat atât printre zei cât şi printre oameni. Printre zeitaţile asociate cu Ares, se număra şi soţia sa Afrodita, şi alte câteva zeitaţi mai puţin importante ca Deimos (Teama) şi Phobos (Dezordine), care l-au însoţit în lupte.
Artemis
În mitologia greacă, una din principalele zeiţe, iar în cea romană, zeiţa Diana. Ea a fost fiica lui Zeus şi a lui Leto, şi sora geamănă a zeului Apollo. Ea era conducătoarea vânătorii, pentru zeii şi zeiţele vânatorii şi ale animalelor sălbatice, în special ale urşilor. Artemis era deasemenea şi zeiţa naşterii, a naturii şi a recoltelor. Ca zeiţă a lunii, ea era uneori identificată cu zeiţele Selena şi Hecata.
Atena
Una dintre cele mai importante zeiţe în mitologia greacă, cunoscută şi sub numele de Palas Atena. În cea romană ea a fost identificată cu zeiţa Minerva. Atena s-a născut şi a crescut alături de Zeus, fiind fiica lui preferată. Ea a fost o zeiţa virgină, numita Parthenos („fecioara”). Principalul sau templu, Parthenon-ul, era în Atena, şi conform legendei, a devenit al sau, din recunoştinţă pentru darul făcut poporului atenian, măslinul.
Hefaistos
În mitologia greacă, zeu al focului şi al metalurgiei, fiu al lui Zeus şi al zeiţei Hera, sau fiu numai al Herei. Spre deosebire de ceilalti zei, Hefaistos era şchiop şi stângaci. La puţin timp de la naşterea sa, a fost alungat din Olimp, fie de Hera, care a fost îngrozită de deformarile sale, fie de către Zeus, pentru că i s-a alăturat Herei împotriva sa. În majoritatea legendelor, el a fost primit înapoi în Olimp, şi s-a căsătorit cu Afrodita sau cu Aglaia. Fiind singurul meşteşugar dintre zei, Hefaistos le facea armurile, armele şi bijuteriile. Atelierul sau, se spune că se afla sub muntele Etna, un vulcan din Sicilia. Hefaistos este deseori identificat, în mitologia romană cu zeul focului, Vulcan.
Hera
În mitologia greacă, regina zeilor, fiica a titanului Cronos şi a Reei, fiind sora şi soţie a lui Zeus. Hera era zeiţa căsătoriei şi a femeilor căsătorite. Ea a fost mama lui Ares, Hefaistos, Hebe(zeiţa tinereţii) şi a Eileithyei, zeiţa naşterii. Hera era o soţie geloasă, care le persecuta pe amantele lui Zeus şi pe copii acestora. Supărată pe prinţul troian Paris, pentru că a preferat-o pe Afrodita, Hera i-a ajutat pe greci în Războiul Troian şi nu s-a liniştit până când Troia a fost distrusă. Hera este identificată cu zeiţa romana Junona.
Hermes
În mitologia greacă, curier al zeilor, fiul lui Zeus cu Maia, fiica titanului Atlas. Hermes era deasemenea zeul comertului, si protector al negustorilor si al pastorilor. Ca zeitate a atletilor, el proteja stadioanele şi era responsabil atât pentru norocul sportivilor cât şi pentru sănătatea acestora. În ciuda caracteristicilor sale virtuose, Hermes era un duşman periculos, un şmecher, şi un hoţ. Într-o versiune a unei poveşti caracteristice, în ziua în care s-a nascut, i-a furat turma fratelui sau, zeul Apollo. Confruntat de catre Apollo, Hermes a negat furtul. Cei doi fraţi s-au împăcat în final, când Hermes i-a dat lui Apollo, abia inventata liră. La începuturile artei greceşti, Hermes era reprezentat ca fiind matur şi cu barbă; în arta clasică, el a devenit un tanăr atlet, nud şi fără barbă.
Hestia
În mitologia greacă, zeiţa fecioara a focului din cămin, cea mai mare fiica a titanului Cronos cu Rea. Se spunea ca ea lua parte la toate sacrificiile, şi că i se închinau rugăciuni înainte şi după masă. Deşi apare în foarte puţine mituri, multe oraşe aveau un cămin comun, unde ardea focul ei. În Roma, Hestia era venerată ca fiind zeiţa Vesta, iar focul ei era îngrijit de şaşe preotese virgine, numite „vestalele virgine”.
Poseidon
În mitologia greacă, zeul marilor, fiu al titanului Cronos cu Rea, şi frate al lui Zeus şi al lui Hades. Poseidon era soţul Amfitritei, una dintre Nereide, cu care a avut un fiu, Triton. Poseidon a mai avut şi alte relaţii amoroase cu nimfe, şi a mai avut câţiva copii, cunoscuţi pentru sălbăticia şi cruzimea lor, printre ei numarându-se gigantul Orion şi Ciclopii Polifemi. Poseidon şi Meduza Gorgon erau parinţii lui Pegas, faimosul cal înaripat.
Dionis
Dionis era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.
Zeus
În mitologia greacă, zeul cerului şi conducătorul zeilor Olimpieni. Zeus corespunde cu zeul roman Jupiter.
Zeus a fost considerat, conform lui Homer, tatăl zeilor şi al muritorilor. El nu a creat nici zei, nici muritori; el era tatăl lor, în sensul de protector şi conducător atât al familiei Olimpiene cât şi al rasei umane. El era zeul cerului, al ploii şi al tunetului. Zeus a condus asupra zeilor de pe Muntele Olimp. Principalele sale altare erau la Dodona, Epirus (cel mai vechi altar, faimos pentru oracolul sau) , şi în Olimp, unde erau organizate, în onoarea lui, Jocurile Olimpice, o dată la 4 ani. Şi Jocurile Nemeene, ţinute în Nemeea, în nord-vesul Argos-ului, erau organizate tot în onoarea lui Zeus.
duminică, 20 decembrie 2009
La teatru - BIEDERMANN ŞI INCENDIATORII de Max Frisch
Am petrecut o seară minunată la teatru. Piesa a fost amuzantă deşi umorul era tragic. Efectele speciale şi muzica mi-au placut în mod deosebit.
Regia: Felix Alexa
Cântece: Ada Milea
Scenografia: Alina Herescu
Distribuţia
Teodor Corban
Călin Chirilă
Doina Deleanu
Constantin Puşcaşu
Petronela Grigorescu
Daniel Busuioc
Octavian Jighirgiu
Catinca Tudose
Cosmin Maxim
Haruna Condurache
Dumitru Năstruşnicu
Ciprian Bogonos
Scriitor elveţian de limbă germană, Frisch(1911-1991) a dezvăluit în opera sa criza spirituală a societăţii contemporane, piesele sale remarcându-se în special printr-un „dramatism autentic teatral”.
Textul "Biedermann şi incendiatorii", croit pe arhitectura unei farse tragice propune un examen de conştiinţă foarte actual la masa căruia stau alături călăi şi victime.
Un spectacol despre lipsa de reacţie a celor „care se tem mai mult de o schimbare decât de o nenorocire”.
Un text „didactic şi fără morală” care nu are răspunsuri dar ridică semne de întrebare foarte actuale şi necesare.
Un spectacol despre naivitate şi incapacitatea de reacţie, într-o situaţie extremă.
O tragicomedie muzicală, plină de umor negru, pigmentată de cinismul cântecelor Adei Milea şi construită cu inspiraţie de Felix Alexa în scenografia Alinei Herescu.
Într-o lume aflată în plină criză morală spectacolul lui Felix Alexa vorbeşte cu umor fin şi în imagini memorabile despre o societate incapabilă să-şi apere cetăţenii şi în care absurdul a devenit Noua Normalitate.
Regia: Felix Alexa
Cântece: Ada Milea
Scenografia: Alina Herescu
Distribuţia
Teodor Corban
Călin Chirilă
Doina Deleanu
Constantin Puşcaşu
Petronela Grigorescu
Daniel Busuioc
Octavian Jighirgiu
Catinca Tudose
Cosmin Maxim
Haruna Condurache
Dumitru Năstruşnicu
Ciprian Bogonos
Scriitor elveţian de limbă germană, Frisch(1911-1991) a dezvăluit în opera sa criza spirituală a societăţii contemporane, piesele sale remarcându-se în special printr-un „dramatism autentic teatral”.
Textul "Biedermann şi incendiatorii", croit pe arhitectura unei farse tragice propune un examen de conştiinţă foarte actual la masa căruia stau alături călăi şi victime.
Un spectacol despre lipsa de reacţie a celor „care se tem mai mult de o schimbare decât de o nenorocire”.
Un text „didactic şi fără morală” care nu are răspunsuri dar ridică semne de întrebare foarte actuale şi necesare.
Un spectacol despre naivitate şi incapacitatea de reacţie, într-o situaţie extremă.
O tragicomedie muzicală, plină de umor negru, pigmentată de cinismul cântecelor Adei Milea şi construită cu inspiraţie de Felix Alexa în scenografia Alinei Herescu.
Într-o lume aflată în plină criză morală spectacolul lui Felix Alexa vorbeşte cu umor fin şi în imagini memorabile despre o societate incapabilă să-şi apere cetăţenii şi în care absurdul a devenit Noua Normalitate.
sâmbătă, 19 decembrie 2009
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Bubico de I.L.Caragiale
Bubico de I.L.Caragiale
Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.
- Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"
Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.
- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
- Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo!
Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi...
- Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă... Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.
- Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
- Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
- Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
- Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:
- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
- Ha? zic eu.
- Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr:
- Cui îi place zăhărelul?...
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
- Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
- Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi...
"Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck... al...
- Al ofiţerului Papadopolinii...
- Ei! Ce e Bismarck?
- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată - că nu ştii ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
- Să te mănânce Bismarck... craiule!
- Ham! ham!
Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.
- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte...
- A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!
Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe:
- Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.
- Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane.
- Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?
Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:
- Ham!
- Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...
- Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle... în braţele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!"
Dar Bubico urlă mereu.
- Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze... Chiar aşa, aici e prea cald.
Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele.
- Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.
- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
- Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.
- Cine? cine a dat alarma?
- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.
Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar... Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...
"Moftul român", 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri
(1908)
Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.
- Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"
Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.
- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
- Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo!
Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi...
- Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă... Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.
- Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
- Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
- Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
- Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:
- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
- Ha? zic eu.
- Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr:
- Cui îi place zăhărelul?...
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
- Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
- Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi...
"Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck... al...
- Al ofiţerului Papadopolinii...
- Ei! Ce e Bismarck?
- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată - că nu ştii ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
- Să te mănânce Bismarck... craiule!
- Ham! ham!
Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.
- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte...
- A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte... vrea să ne-mprietenim!... Bravo!
Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe:
- Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.
- Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane.
- Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?
Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:
- Ham!
- Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...
- Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle... în braţele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!"
Dar Bubico urlă mereu.
- Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze... Chiar aşa, aici e prea cald.
Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele.
- Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.
- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând - la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
- Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.
- Cine? cine a dat alarma?
- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.
Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar... Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...
"Moftul român", 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri
(1908)
joi, 3 decembrie 2009
Alexandru cel Mare
Alexandros III Philippou Makedonon (iulie 356 î.Hr. – 10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare sau Alexandru al III-lea al Macedoniei, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de trezeci şi trei de ani, era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată şi contribuise la răspândirea culturii elene în întreaga lume.
1 Copilăria lui Alexandru
2 Ascensiunea Macedoniei
2.1 Filip şi Alexandru
3 Cuceririle lui Alexandru Macedon
3.1 Epopeea alexandrină
3.2 Asia Mică
3.3 Bătălia de la Issos
3.4 Cucerirea Siriei şi a Egiptului
3.5 Căderea Imperiului Persan
4 Ultimii ani
1. Copilăria lui Alexandru
În anul 356 î.e.n., pe 20 iulie, s-a născut în palatul rezidenţial al primilor regi ai Macedoniei fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei; mama sa, Olympia,care era fiica regelui Epirului, Neoptolemos.
Încă de la naştere, legenda şi-a pus amprenta asupra lui Alexandru. Astfel, se spune că el ar fi venit pe lume în ziua în care a ars templul lui Artemis din Efes, iar magii aflaţi la faţa locului ar fi afirmat că venise pe lume flagelul cel mai de temut pentru Asia. Se mai povesteşte că în timpul naşterii sale: "... două acvile s-au coborât pe acoperişul palatului, semn că acest copil va domni într-o zi peste două imperii...", dar şi că, nouă luni mai devreme, Filip ar fi surprins întâlnirea amoroasă a lui Zeus, sub forma unui şarpe, cu regina Olympia.
La şapte ani, copilul este încredinţat spre a fi educat austerului şi puritanului Leonida, rudă cu Olympia, şi unei cohorte de preceptori. Micul Alexandru creşte în spiritul mitului referitor la genealogia sa legendară, el fiind fiul mistic al lui Zeus.
În compania viitorilor paji din familiile aristocratice, copilul învăţă luptele, auncarea cu lancea, salturile, poezia, muzica. Mai târziu, va deprinde scrisul şi matematica, precum şi tradiţiile familiale şi aristocratice. Astfel, învaţă cum strămoşul său, Alexandru I, le-a adus perşilor tribut de pământ şi apă, cum a fost acesta constrâns să îşi silească armatele să lupte împotriva fraţilor eleni, cum templele şi mormintele le-au fost profanate de perşi. Alexandru a crescut cu gândul de a răzbuna jignirea adusă strămoşilor săi. Aşa se face că, în ziua în care solii perşi au sosit la palat, au fost uimiţi de întrebările extrem de pertinente ale copilului.
Mama sa, iniţiată în cultul secret al lui Orfeu şi Dionysos din Samothrace, îi va oferi o educaţie religioasă şi mistică demnă de un mare preot.
În adolescenţă, Alexandru deprinde totodată echitaţia şi arta de a îngriji caii. Se spune că la curtea lui Filip a fost adus un cal numit Bucefal, pe care stăpânul lui voia să îl vândă pe treisprezece talanţi. Calul fiind sălbatic, de nestăpânit, Filip nu a vrut să-l cumpere. Tânărul Alexandru s-a angajat să îl încalece, şi, sub privirile îngrijorate şi uimite ale tatălui său şi ale curtenilor, a reuşit să-l strunească, fapt care l-a determinat pe regele Filip să exclame că Macedonia este prea mică pentru cineva cu asemenea merite. Din acest moment, Filip decide să-l educe ca pe un viitor rege şi războinic.
Între anii 343 şi 340 î.e.n., regele se interesează direct de educaţia lui Alexandru, încredinţându-l unei "Academii" la conducerea căreia îl va aduce pe filosoful grec Aristotel. Filosoful ajunsese la o definiţie a esenţei omului, care presupunea o anumită afinitate între greci şi barbari. Un orator ca Socrate, propovăduia, dimpotriva, elenizarea forţată a non-grecilor prin recucerirea Asiei. Alţi gânditori, cum ar fi atenianul Demostene, deveniseră apărătorii vechii concepţii a cetăţii-stat, mica unitate independentă, apărându-şi cu încrâncenare drepturile pe un teritoriu restrâns la partea care putea fi apărată, rareori mai mare decât un departament francez din zilele noastre.
2. Ascensiunea Macedoniei
În anul 340 î.e.n., regele îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de şaispezece ani, să-l însoţească la asediul din Perinth, pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.
Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta va lua sfârşit în anul 339, prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.
Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.
2.1 Filip şi Alexandru
Regele Macedoniei este convocat de Consiliul Sacru din Delphi, pentru a conduce al patrulea război sfânt menit să-i pedepsească pe localnicii din Amphissa, vinovaţi de sacrilegiu. În faţa pericolului comun reprezentat de Macedonia, cetăţile inamice Atena, Teba, Corint şi aliaţii acestora formează o coaliţie la Cheroneea. Bătălia de la Cheroneea va fi îndelungată şi, cu toate că deznodământul părea nesigur, lupta va fi în final câştigată graţie unui atac al cavaleriei conduse de Alexandru. Această bătălie marchează victoria definitivă a lui Filip asupra Greciei. Alexandru, împreună cu Antipater şi Alkimaklos, vor fi trimişi ca ambasadori la Atena, pentru a duce cenuşa celor căzuţi în luptă şi pentru a discuta condiţiile păcii. Tot în această perioadă, Filip instalează garnizoane în punctele strategice de la Termopile, Chalcis, Teba şi Corint.
La întoarcerea în Pella, în toamna anului 337 i.e.n., regele Filip o repudiază oficial pe Olympia, dar îi lasă rangul de regină, iar lui Alexandru pe cel de urmaş legitim la tron. Filip se recăsătoreşte cu intriganta Cleopatra-Euridice, nepoata generalului Attalus, şi astfel raporturile de familie devin tensionate. Se formează două "tabere": pe de o parte regele, noua soţie şi clanul loial acesteia, pe de cealaltă, prinţul moştenitor, mama şi prietenii acestuia.
Delegaţii cetăţilor şi statelor greceşti din Pelopones, cu excepţia Spartei, se reunesc la Corint, formând o confederaţie numită Liga de la Corint, condusă de un consiliu comun. Liga de la Corint votează pentru războiul contra perşilor, precum şi pentru alianţa cu Filip şi descendenţii acestuia. Astfel, Filip devine atotputernic în Grecia şi este numit Hegemon, conducător suprem al armatelor eleno-macedonene împotriva perşilor, campionul panelenismului.
În timpul celebrării fastuoase a căsătoriei Cleopatrei, sora lui Alexandru, cu Alexandros din Molossia, la o dată care coincidea cu o mare sărbătoare religioasă, regele Filip este ucis cu un pumnal de Pausanius, fiul celui care conducea regiunea Orestis, ofiţer şi gardă de corp a regelui. Olympia porunceşte asasinarea Cleopatrei-Euridice, regina uzurpatoare, împreună cu fiul ei nou-născut.
Când află vestea uciderii lui Filip al II-lea, Antipater, care asigura funcţia de regent, convoacă Adunarea Macedonenilor sub Arme, care avea menirea să desemneze noul suveran.
Astfel, la nouasprezece ani Alexandru este gata să îşi asume povara conducerii unui imperiu măcinat de duşmănii şi de gelozii şi ameninţat de pericole din exterior.
Macedonenii îi cereau lui Alexandru să renunţe la Grecia, pe care Filip nu avusese timp să o îmblânzească şi nici să-i calmeze cu prudenţă şi blândeţe pe barbarii care se revoltau. Dar Alexandru, fără a se baza pe altceva decât pe îndrăzneala sa şi temându-se că o slăbiciune cât de mică riscă să declanşeze o revoltă generală împotriva sa, a acţionat exact invers. Numit conducător al "conferenţei" elene de către Congresul de la Corint, el a reprimat revolta oraşelor greceşti, i-a învins pe tebani dându-le o lecţie crudă şi aspră, pe care se pare că a regretat-o tot restul vieţii, şi a supus Atena.
Alexandru a reuşit apoi să îi reunească pe greci pentru a-l putea înfrunta pe inamicul comun: perşii. În 334, în fruntea unei armate de 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, tânărul rege traversează Hellespontul şi ajunge la Strâmtoarea Dardanele, la gura Mării Negre.
Înconjurat de generali competenţi precum Antipatros, Eumene, Lysimac, Perdiccas, Ptolemeu, Seleucos Întâiul Nicator, regele izbuteşte să supună Imperiul Persan şi începe cucerirea Asiei.
3. Cuceririle lui Alexandru Macedon
3.1 Epopeea alexandrină
Tânarul rege a început de foarte devreme să construiască, în mod conştient, această imagine de nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regaseau în el peste secolele care îl despărţeau de războiul Troiei. Pentru a-şi întemeia puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină şi s-a dat drept urmaş al lui Hercule, după mama. Când trecu podul Heles, în 334, primul său act politic a fost o ceremonie, la Troia, la mormintele lui Ahile şi Patrocle.
3.2 Asia Mică
În anul 335 î.Hr. Alexandru cel Mare organizeaza o incursiune împotriva getilor din stânga Dunarii. Cu acest prilej, Alexandru trece cu o parte din oaste, într-o noapte, Dunarea. S-au folosit de barcile localnicilor - trunchiuri de copaci scobite: monoxile - care erau în numar foarte mare. Pe malul stâng al fluviului au întâlnit lanuri înalte de grau.
Getii i-au opus lui Alexandru o armata de 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi. Cu toate acestea getii nu au putut rezista în fata armatei lui Alexandru. Getii au fugit la orasul lor, care se afla la circa 6 km de Dunare. Pâna la urma au parasit si orasul care nu era bine întarit. Au luat cu ei atâtia copii si femei cât au putut duce pe cai, departându-se cât mai mult de Dunãre.
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335). În fruntea unei armate formate din 30.000 şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.
Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos în mai 334. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perşi după o luptă crâncenă a celor două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.
Acum ei intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, astfel încât să-i împiedice pe perşi să o folosească drept bază pentru a invada Grecia. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilizând democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, îi rezistă şi vor fi pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.e.n., Alexandru cucereşte cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. Abia apoi se îndreaptă spre interiorul regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). De aici se îndreaptă spre est, spre munţii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.
3.3 Bătălia de la Issos
Ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a râului Cidnus. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează şi, ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea sa de a-şi ordona şi conduce trupele în luptă, reuşeşte să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu toată consideraţia cuvenită rangului lor. Batalia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru cu o armata experimentata si compacta a intalnit,o armata dezorganizata formata din soldati din mai multe tari.Batalia decisiva sa dat la Issos aici, oastea lui Alexandru a inalnit armata persana intr-un camp deschis.Darius a atacat, primul arucand in prima faza a luptei cavaleria.Alexandru a asteptat pe loc prima initiativa a lui Darius, astepdand cavaleria oastea lui Alexandru s-a desprins in doua lasând cavaleria sa intre pintre ei si, prizand-o ca intr-un cleste, a distruso (vreo 80,000 de soldati). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic in flancul armatei persane.Perşii pierzand grosul armatei lor (adica cavaleria)au inceput sa dezerteze, lasându-l pe Darius singur.
3.4 Cucerirea Siriei şi a Egiptului
De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui pentru Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur oraşul Tyr a rezistat timp de şase luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.
Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.
După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.e.n.
3.5 Căderea Imperiului Persan
Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.
Darius îşi adusese trupele - un milion de oameni, se spune - aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele (era data de 2 octombrie 331 î.e.n.).
Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, insă Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cirus cel Mare, la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape trei ani (330-328 î.e.n.) într-un climat când torid, când glacial, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.
4. Ultimii ani.
Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui decepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.
Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor.El a murit in timpul unei petreceri (probabil de friguri,ori fusese otravit); el planificase o campanie de cucerire in Arabia.La moartea lui, imperiul a intrat, timp de două secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.
Celui mai demn - În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni rivale conduse de "diadoci" sau "succesori" care, după ce s-au sfâşiat timp de patruzeci de ani (323-281), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său în trei părţi: Macedonia revenea antigonizilor, Egiptul, lagizilor, iar Asia Mica, seleucizilor, dar limba si cultura greaca s-au pastrat doar in orasele fostului imperiu . De-a lungul perioadei romane si mult timp după aceea Estul avea sa apartina grecilor .
Alexandru a fost considerat, atât în istorie cât şi în folclor ca cel mai mare cuceritor tânăr.
1 Copilăria lui Alexandru
2 Ascensiunea Macedoniei
2.1 Filip şi Alexandru
3 Cuceririle lui Alexandru Macedon
3.1 Epopeea alexandrină
3.2 Asia Mică
3.3 Bătălia de la Issos
3.4 Cucerirea Siriei şi a Egiptului
3.5 Căderea Imperiului Persan
4 Ultimii ani
1. Copilăria lui Alexandru
În anul 356 î.e.n., pe 20 iulie, s-a născut în palatul rezidenţial al primilor regi ai Macedoniei fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei; mama sa, Olympia,care era fiica regelui Epirului, Neoptolemos.
Încă de la naştere, legenda şi-a pus amprenta asupra lui Alexandru. Astfel, se spune că el ar fi venit pe lume în ziua în care a ars templul lui Artemis din Efes, iar magii aflaţi la faţa locului ar fi afirmat că venise pe lume flagelul cel mai de temut pentru Asia. Se mai povesteşte că în timpul naşterii sale: "... două acvile s-au coborât pe acoperişul palatului, semn că acest copil va domni într-o zi peste două imperii...", dar şi că, nouă luni mai devreme, Filip ar fi surprins întâlnirea amoroasă a lui Zeus, sub forma unui şarpe, cu regina Olympia.
La şapte ani, copilul este încredinţat spre a fi educat austerului şi puritanului Leonida, rudă cu Olympia, şi unei cohorte de preceptori. Micul Alexandru creşte în spiritul mitului referitor la genealogia sa legendară, el fiind fiul mistic al lui Zeus.
În compania viitorilor paji din familiile aristocratice, copilul învăţă luptele, auncarea cu lancea, salturile, poezia, muzica. Mai târziu, va deprinde scrisul şi matematica, precum şi tradiţiile familiale şi aristocratice. Astfel, învaţă cum strămoşul său, Alexandru I, le-a adus perşilor tribut de pământ şi apă, cum a fost acesta constrâns să îşi silească armatele să lupte împotriva fraţilor eleni, cum templele şi mormintele le-au fost profanate de perşi. Alexandru a crescut cu gândul de a răzbuna jignirea adusă strămoşilor săi. Aşa se face că, în ziua în care solii perşi au sosit la palat, au fost uimiţi de întrebările extrem de pertinente ale copilului.
Mama sa, iniţiată în cultul secret al lui Orfeu şi Dionysos din Samothrace, îi va oferi o educaţie religioasă şi mistică demnă de un mare preot.
În adolescenţă, Alexandru deprinde totodată echitaţia şi arta de a îngriji caii. Se spune că la curtea lui Filip a fost adus un cal numit Bucefal, pe care stăpânul lui voia să îl vândă pe treisprezece talanţi. Calul fiind sălbatic, de nestăpânit, Filip nu a vrut să-l cumpere. Tânărul Alexandru s-a angajat să îl încalece, şi, sub privirile îngrijorate şi uimite ale tatălui său şi ale curtenilor, a reuşit să-l strunească, fapt care l-a determinat pe regele Filip să exclame că Macedonia este prea mică pentru cineva cu asemenea merite. Din acest moment, Filip decide să-l educe ca pe un viitor rege şi războinic.
Între anii 343 şi 340 î.e.n., regele se interesează direct de educaţia lui Alexandru, încredinţându-l unei "Academii" la conducerea căreia îl va aduce pe filosoful grec Aristotel. Filosoful ajunsese la o definiţie a esenţei omului, care presupunea o anumită afinitate între greci şi barbari. Un orator ca Socrate, propovăduia, dimpotriva, elenizarea forţată a non-grecilor prin recucerirea Asiei. Alţi gânditori, cum ar fi atenianul Demostene, deveniseră apărătorii vechii concepţii a cetăţii-stat, mica unitate independentă, apărându-şi cu încrâncenare drepturile pe un teritoriu restrâns la partea care putea fi apărată, rareori mai mare decât un departament francez din zilele noastre.
2. Ascensiunea Macedoniei
În anul 340 î.e.n., regele îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de şaispezece ani, să-l însoţească la asediul din Perinth, pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.
Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta va lua sfârşit în anul 339, prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.
Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.
2.1 Filip şi Alexandru
Regele Macedoniei este convocat de Consiliul Sacru din Delphi, pentru a conduce al patrulea război sfânt menit să-i pedepsească pe localnicii din Amphissa, vinovaţi de sacrilegiu. În faţa pericolului comun reprezentat de Macedonia, cetăţile inamice Atena, Teba, Corint şi aliaţii acestora formează o coaliţie la Cheroneea. Bătălia de la Cheroneea va fi îndelungată şi, cu toate că deznodământul părea nesigur, lupta va fi în final câştigată graţie unui atac al cavaleriei conduse de Alexandru. Această bătălie marchează victoria definitivă a lui Filip asupra Greciei. Alexandru, împreună cu Antipater şi Alkimaklos, vor fi trimişi ca ambasadori la Atena, pentru a duce cenuşa celor căzuţi în luptă şi pentru a discuta condiţiile păcii. Tot în această perioadă, Filip instalează garnizoane în punctele strategice de la Termopile, Chalcis, Teba şi Corint.
La întoarcerea în Pella, în toamna anului 337 i.e.n., regele Filip o repudiază oficial pe Olympia, dar îi lasă rangul de regină, iar lui Alexandru pe cel de urmaş legitim la tron. Filip se recăsătoreşte cu intriganta Cleopatra-Euridice, nepoata generalului Attalus, şi astfel raporturile de familie devin tensionate. Se formează două "tabere": pe de o parte regele, noua soţie şi clanul loial acesteia, pe de cealaltă, prinţul moştenitor, mama şi prietenii acestuia.
Delegaţii cetăţilor şi statelor greceşti din Pelopones, cu excepţia Spartei, se reunesc la Corint, formând o confederaţie numită Liga de la Corint, condusă de un consiliu comun. Liga de la Corint votează pentru războiul contra perşilor, precum şi pentru alianţa cu Filip şi descendenţii acestuia. Astfel, Filip devine atotputernic în Grecia şi este numit Hegemon, conducător suprem al armatelor eleno-macedonene împotriva perşilor, campionul panelenismului.
În timpul celebrării fastuoase a căsătoriei Cleopatrei, sora lui Alexandru, cu Alexandros din Molossia, la o dată care coincidea cu o mare sărbătoare religioasă, regele Filip este ucis cu un pumnal de Pausanius, fiul celui care conducea regiunea Orestis, ofiţer şi gardă de corp a regelui. Olympia porunceşte asasinarea Cleopatrei-Euridice, regina uzurpatoare, împreună cu fiul ei nou-născut.
Când află vestea uciderii lui Filip al II-lea, Antipater, care asigura funcţia de regent, convoacă Adunarea Macedonenilor sub Arme, care avea menirea să desemneze noul suveran.
Astfel, la nouasprezece ani Alexandru este gata să îşi asume povara conducerii unui imperiu măcinat de duşmănii şi de gelozii şi ameninţat de pericole din exterior.
Macedonenii îi cereau lui Alexandru să renunţe la Grecia, pe care Filip nu avusese timp să o îmblânzească şi nici să-i calmeze cu prudenţă şi blândeţe pe barbarii care se revoltau. Dar Alexandru, fără a se baza pe altceva decât pe îndrăzneala sa şi temându-se că o slăbiciune cât de mică riscă să declanşeze o revoltă generală împotriva sa, a acţionat exact invers. Numit conducător al "conferenţei" elene de către Congresul de la Corint, el a reprimat revolta oraşelor greceşti, i-a învins pe tebani dându-le o lecţie crudă şi aspră, pe care se pare că a regretat-o tot restul vieţii, şi a supus Atena.
Alexandru a reuşit apoi să îi reunească pe greci pentru a-l putea înfrunta pe inamicul comun: perşii. În 334, în fruntea unei armate de 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, tânărul rege traversează Hellespontul şi ajunge la Strâmtoarea Dardanele, la gura Mării Negre.
Înconjurat de generali competenţi precum Antipatros, Eumene, Lysimac, Perdiccas, Ptolemeu, Seleucos Întâiul Nicator, regele izbuteşte să supună Imperiul Persan şi începe cucerirea Asiei.
3. Cuceririle lui Alexandru Macedon
3.1 Epopeea alexandrină
Tânarul rege a început de foarte devreme să construiască, în mod conştient, această imagine de nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regaseau în el peste secolele care îl despărţeau de războiul Troiei. Pentru a-şi întemeia puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină şi s-a dat drept urmaş al lui Hercule, după mama. Când trecu podul Heles, în 334, primul său act politic a fost o ceremonie, la Troia, la mormintele lui Ahile şi Patrocle.
3.2 Asia Mică
În anul 335 î.Hr. Alexandru cel Mare organizeaza o incursiune împotriva getilor din stânga Dunarii. Cu acest prilej, Alexandru trece cu o parte din oaste, într-o noapte, Dunarea. S-au folosit de barcile localnicilor - trunchiuri de copaci scobite: monoxile - care erau în numar foarte mare. Pe malul stâng al fluviului au întâlnit lanuri înalte de grau.
Getii i-au opus lui Alexandru o armata de 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi. Cu toate acestea getii nu au putut rezista în fata armatei lui Alexandru. Getii au fugit la orasul lor, care se afla la circa 6 km de Dunare. Pâna la urma au parasit si orasul care nu era bine întarit. Au luat cu ei atâtia copii si femei cât au putut duce pe cai, departându-se cât mai mult de Dunãre.
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335). În fruntea unei armate formate din 30.000 şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.
Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos în mai 334. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perşi după o luptă crâncenă a celor două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.
Acum ei intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, astfel încât să-i împiedice pe perşi să o folosească drept bază pentru a invada Grecia. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilizând democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, îi rezistă şi vor fi pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.e.n., Alexandru cucereşte cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. Abia apoi se îndreaptă spre interiorul regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). De aici se îndreaptă spre est, spre munţii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.
3.3 Bătălia de la Issos
Ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a râului Cidnus. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează şi, ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea sa de a-şi ordona şi conduce trupele în luptă, reuşeşte să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu toată consideraţia cuvenită rangului lor. Batalia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru cu o armata experimentata si compacta a intalnit,o armata dezorganizata formata din soldati din mai multe tari.Batalia decisiva sa dat la Issos aici, oastea lui Alexandru a inalnit armata persana intr-un camp deschis.Darius a atacat, primul arucand in prima faza a luptei cavaleria.Alexandru a asteptat pe loc prima initiativa a lui Darius, astepdand cavaleria oastea lui Alexandru s-a desprins in doua lasând cavaleria sa intre pintre ei si, prizand-o ca intr-un cleste, a distruso (vreo 80,000 de soldati). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic in flancul armatei persane.Perşii pierzand grosul armatei lor (adica cavaleria)au inceput sa dezerteze, lasându-l pe Darius singur.
3.4 Cucerirea Siriei şi a Egiptului
De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui pentru Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur oraşul Tyr a rezistat timp de şase luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.
Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.
După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.e.n.
3.5 Căderea Imperiului Persan
Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.
Darius îşi adusese trupele - un milion de oameni, se spune - aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele (era data de 2 octombrie 331 î.e.n.).
Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, insă Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cirus cel Mare, la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape trei ani (330-328 î.e.n.) într-un climat când torid, când glacial, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.
4. Ultimii ani.
Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui decepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.
Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor.El a murit in timpul unei petreceri (probabil de friguri,ori fusese otravit); el planificase o campanie de cucerire in Arabia.La moartea lui, imperiul a intrat, timp de două secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.
Celui mai demn - În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni rivale conduse de "diadoci" sau "succesori" care, după ce s-au sfâşiat timp de patruzeci de ani (323-281), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său în trei părţi: Macedonia revenea antigonizilor, Egiptul, lagizilor, iar Asia Mica, seleucizilor, dar limba si cultura greaca s-au pastrat doar in orasele fostului imperiu . De-a lungul perioadei romane si mult timp după aceea Estul avea sa apartina grecilor .
Alexandru a fost considerat, atât în istorie cât şi în folclor ca cel mai mare cuceritor tânăr.
marți, 1 decembrie 2009
Stefan cel Mare
Ştefan cel Mare şi Sfânt
Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al Măriei (sau Oltea), fiică de boier din neamul Basarabilor, nepotul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), vine la domnie în primăvara anului 1457 fiind susţinut de un corp de oaste, pus la dispoziţia lui de Vlad Ţepeş. Având cam douăzeci de ani când vine la domnie, Ştefan cel Mare reuşeşte să-l înlăture de la domnie pe Petru Aron şi este uns la domnie pe Siret "la locul ce se cheamă Direptate", la 14 aprilie 1457 în prezenţa Mitroplitului chir Teoctist, boierilor şi oştenilor.
Acest moment de mare importanţă a urcării lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei avea să fie menţionat şi de Nicolae Iorga în studiul său "Apogeul puterii statului român în timpul domniei de 50 de ani a lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei "sprijinit de ofiţerii poloni din vecinătate, predecesorul său, mişelul Petru Aron, un fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, încercă să se mai menţină, dar nu reuşi. La 1 aprilie 1457 era încă la Suceava, imediat după aceasta la 12 aprilie Ştefan birui la Doljeşti în "Hreasca" apoi la Orbic, şi Petru fugi spre singurul colţişor ce-i sta deschis, spre Polonia".
Ştefan cel Mare deschide, în istoria poporului român, una din cele mai strălucite pagini din întemeierea statelor medievale. De-a lungul unei domnii de aproape cincizeci de ani (1457-1504), marele domn a făcut din Moldova un factor însemnat al relaţiilor internaţionale în această parte a Europei. Prin activitatea sa remarcabilă în sfera politicii externe, Ştefan cel Mare a inaugurat o noua eră a afirmării internaţionale a Moldovei, care s-a impus Marilor Puteri vecine, datorită rolului politic pe care şi l-a asumat in condiţiile reluării ofensivei otomane, şi a câştigat, împreună cu marele ei domn, un prestigiu internaţional care a atras preţuirea şi alianţa unor mari puteri, angajate în confruntarea antiotomană. Capetele încoronate i-au căutat alianţă, duşmanii l-au privit cu respect, iar umaniştii au fixat pentru posteritate imaginea acestui mare domnitor.
Lunga domnie a lui Ştefan cel Mare cunoaşte câteva etape :
I. Prima etapă (1457-1473) - corespunde consolidării domniei în plan intern şi extern. Obiectivul principal al politicii externe în primii ani de domnie a lui Ştefan cel Mare a fost normalizarea relaţiilor cu Polonia şi neutralizarea pretenţiilor de suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. Cele preconizate de Voievodul moldovean aveau sorţi de izbândă datorită faptului că regele polonez era angajat în conflictul îndelungat cu cavalerii teutoni, iar regele maghiar - în lupta pentru obţinerea coroanei sale, la care pretindea Împăratul Frideric al III-lea de Habsburg.
II. A doua etapă (1473-1486) - perioada marilor confruntări cu Imperiul Otoman.
III. A treia etapă (1486-1904) - noua orientare a Moldovei (după "răscumpărarea păcii" cu turcii prin plata tributului), spre un sistem de alianţe (în primul rând cu Ungaria), menit să contracareze tendinţele de dominaţie ale Poloniei asupra statului moldovenesc şi să bareze expansiunea otomană în Europa.
Ştefan Voievod, numit mai târziu cel Mare şi Sfânt, s-a aratat a fi conducătorul iscusit care a reorganizat oastea domnească, dotând-o cu arme de foc, a înălţat cetăţi noi şi le-a întărit pe cele vechi, a pus frâu ambiţiilor nesănătoase ale boierilor nesăţioşi, lacomi de mărire şi avere, care se arătau nemulţumiţi de urcarea sa pe tronul Moldovei, a acţionat energic împotriva tendinţelor vădite de dezbinare, luând apărarea ţăranilor exploataţi fără nici o mila de marii feudali. A contat în mod deosebit şi la sigur pe dragostea de ţară a răzeşilor, pe care i-a chemat la oaste de câte ori a fost nevoie, răsplătindu-i cu pământ ăi preţuindu-i pentru virtuţile şi curajul lor de apărători ai ţărânei strămoşeşti.
Ştefan cel Mare era domnitorul care se bucura de dragostea şi sprijinul celor mulţi. Domnia sa a echipat o oaste puternică, bine pregătită, înălţând numeroase fortificaţii de apărare la hotarele Moldovei; aşezându-le în punctele strategice de năvălire a hoardelor străine, care se abăteau ca puhoiul nestăvilit asupra acelor pământuri. Ca un vrednic şi iscusit comandant de armată, s-a războit cu pricepere, lovind pe neaşteptate în duşmanii cumpliţi ai ţării.
În acelaşi studiu Nicolae Iorga elogia, nu fără emoţie şi mândrie, domnia lui Ştefan cel Mare, acel "... tânăr fiu de domn, care smulse Moldova din mâinile slabe ale lui Petru Aron; domn minunat printr-o înţeleaptă cumpănire, ca şi prin lupte curajoase... după o puternică domnie de o jumătate de veac lasă urmaşilor o ţară neatârnată, mare, bogată". Într-o altă sursă Nicolae Iorga îl caracterizează ca : “…cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu masură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printr-însul de aiurea şi de mai jos.”.
Într-adevăr în paginile de aur ale istoriei noastre de veacuri sunt înscrise victorii de mare răsunet ca cele de la Baia din 1467, de la Lipnic din 1470, din Codrul Cosminului de la 1497 etc., care au punctat domnia plină de izbânzi a acestui mare Voievod al Moldovei. Însă cele mai crunte au fost războaiele purtate cu oştile otomane.
O luptă importantă a fost cea de la Vaslui, care a avut loc la 10 ianuarie anul 1475, intr-o asezare mlăştinoasă, ceea ce îngreuna desfăşurarea forţelor duşmane şi manevrările de armată. Anume aici işi puse în gând Ştefan cel Mare şi oştenii săi să le întindă capcană turcilor. Zorii zilei cufundată în pâclă deasă au vestit prin sunetele de alarmă ale trâmbiţelor şi bubuitul tunurilor începutul marii bătălii. Clinchetele paloşelor încrucişate se pierdeau în larma glasurilor celor răniţi. Îndemnurile de luptă nu conteneau nici pentru o clipă. Părea că cerul se împreunase cu pământul, potopind în noroi valea Bârladului, altădată pustie. Duşmanii înrăiţi se năpusteau cu ură şi înverşunare asupra oştenilor lui Stefan, nădăjduind să-i înece în sânge şi să treacă prin foc şi sabie frumoasă, dar năpăstuită Ţară a Moldovei.
Încercat în bătălii, iscusit şi viteaz în războaie, Ştefan Voievodul s-a aruncat în lupta cea mare şi grea, împrospăţând puterile oştenilor săi, îndemnându-i prin pilda şi curajul său fără de asemănare. Loviţi prin surprindere, turcii au prins a da îndărăt. Un atac şi mai năprasnic, săvârşit de un pâlc de moldoveni, ţinuti până la acea clipă în rezervă, semăna panică în tabăra turcilor şi puse pe fugă trupele invicibile ale fălosului Soliman Paşa. Topoarele, securile, ghioagele loveau îndesat şi fără pic de hodină în duşmani, ca în cele din urmă turcii să nu mai reziste atacurilor. Ei părăsiră lunca sângeroasă, dând bir cu fugiţii. Unii se inecară în mlaştina răzbunătoare şi ea, alţii pâlcuri răzleţe se risipiră în toate părţile, spre a se adăposti şi a scăpa de loviturile oştenilor temerari ai lui Stefan cel Mare. Părea că şi văzduhul, întreaga natură ţineau parte vrednicilor apărători ai gliei strămoşeşti, "şi în ziua aceea de marţi, a desăvârşitei biruinţe - cea mai mare din viaţa lui Ştefan şi asupra celui mai puternic duşman - şi miercuri şi joi pâlcuri de vânători se ţinură în urma duşmanilor", avea să noteze mai târziu acelaşi reputat istoric Nicolae Iorga.
"A fost un groaznic măcel şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu mare greutate Soliman Paşa şi-a scăpat viaţa cu fuga", fusese nevoit să recunoască un cronicar turc, martor ai acelei bătălii.
Vestea despre victoria repurtată de Ştefan cel Mare la vaslui s-a răspândit în Europa cu iuţeala fulgerului. Monarhii statelor europene se întreceau în laude la adresa domnului Moldovei. Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Voievodul Moldovei “atlet al lui Crist” şi “val al creştinătăţii”. Iar cronicarul polon Jan Dlugosz a afirmat : ”O bărbat demn de admirat, într-u nimic inferior comandanţilor eroi pe care îi admirăm atât de mult; acesta în vremea noastră este cel dintâi dintre principii lumii, care a repurtat asupra turcilor o biruinţă atât de măreaţă. După judecata mea el este cel mai vrednic ca să i se încredinţeze şefia şi conducerea întregii lumi şi mai ales funcţia de Şef Suprem şi Comandant contra turcilor, fiindcă alţi regi şi principi catolici sunt aplecaţi spre trândăvie, plăceri lumeşti sau războaie civile !!!”.
După biruinţa de la Vaslui, conştient de puterea şi poftele hapsâne ale turcilor, într-o scrisoare adresată creştinătăţii şi tuturor cârmuitorilor din aceea vreme Ştefan Voievodul îi avertiza de primejdia de moarte ce plutea asupra întregii Europe.
Ştefan cel Mare, vrednicul domnitor al Moldovei a izbândit în 34 din cele 36 de războaie purtate de-a lungul glorioasei şi zbuciumatei sale domnii, ajungând să se bucure de faima de bun gospodar ai ţării, iubitor şi ocrotitor al artelor şi culturii. Între anii 1466-1469 din îndemnul Domniei Sale au fost să se înalţe mănăstirea Putna, ajunsă mai apoi necropola voievodală şi loc de pelerinaj pentru urmaşii porniţi în lupta pentru libertatea şi independenţa Ţării Moldovei. Alte monumente de artă medievală au fost zidite la Voroneţ Pătrăuţi, la Borzeşti, locul naşterii şi copilăriei viitorului voievod, la Războieni, Răuşeni şi în alte pământuri pe unde şi-a purtat paşii Domnul nostru cel fără de moarte.
Marele şi distinsul Voievod al neamului, pe care cronicile ni-l înfăţişează ca pe un bărbat nu prea înalt, cu faţa ovală, plină, cu fruntea bolţită, senină, cu ochii pătrunzători, de un albastru de Voroneţ cu părul inelat lăsat pe spate, era, după cum aflăm din scrisa lui Grigore Ureche "... om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor".
Dar anii, viaţa zbuciumată petrecută în războaie şi fapte întru binele Moldovei, podagra, guta şi rana de la picior pricinuită în luptă i-au slăbit puterile. La 2 iulie 1504, în a patra oră a zilei dupa 47 de ani şi 3 luni de domnie Ştefan cel Mare şi Sfânt avea să se sfârşească din viaţă, păşind în nemurire şi lăsându-ne drept moştenire porunca ce dăinuieşte de ani şi ani prin Ţara Moldovei, atât de inspirată şi zguduitoare, evocată de Barbu Delavrancea în piesa "Apus de soare": "... Ţine-ţi minte cuvintele lui Ştefan cel Mare, care n-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor !!!...".
Ruddy Lilian Thuram-Ulien
Ruddy Lilian Thuram-Ulien (n. 1 ianuarie 1972) este un fost jucător de fotbal francez şi este cel mai selecţionat jucător din istoria Franţei.
A jucat la echipe de top din Ligue 1, Serie A şi La liga peste 15 ani dintre care 10 în Serie A. Cu Franţa, Thuram a câştigat Campionatul Mondial 1998 şi Campionatul European 2000, deţinând recordul pentru cele mai multe apariţii la Campionatul European (16). Era aşteptat să semneze un contract pe un an cu Paris Saint-Germain pe 27 iunie 2008. Oricum, la conferinţa de presă a anunţat că a descoperit că are o malformaţie la inimă, similară cu cea care i-a ucis fratele. O lună mai târziu, Thuram a anunţat că se retrage din fotbal din cauza problemelor la inimă.
Zinedine Zidane
Nume: Zinedine Zidane
Porecla: Zizou
Data naşterii: 23 iunie 1972
Locul naşterii: Marsilia Franţa
Clubul actual: Retras
Poziţia Mijlocaş: Ofensiv
1988-1992 AS Cannes 71(6)
1992-1996 Girondins de Bordeaux 179(39)
1996-2001 Juventus Torino 212(31)
2001-2006 Real Madrid 226 (49)
1988-2006 Total 688 (125)
Zinedine Yazid Zidane (Arabă: زين الدين زيدان fonetic: Zīn ad-Dīn Zīdān), (n. 23 iunie 1972), popular poreclit Zizou, este un jucător de fotbal francez de origine Kabyl Algeriană. A jucat atât în Franţa cât şi pentru patru echipe de club, cel mai recent pentru Real Madrid. Zidane este considerat cel mai bun fotbalist al generaţiei sale, şi unul dintre cei mai buni ai tuturor timpurilor. Mijlocaş care prin eleganţa driblingului, echilibrul, pasele precise, acurateţea şuturilor şi loviturile libere bine a devenit unul dintre cei mai mari artişti ai jocului şi un succesor natural al lui Michel Platini în postul de conducător de joc al Franţei. Zidane a intrat în atenţia internaţională în urma celor două goluri înscrise cu capul din finala World Cup din 1998 contra Braziliei, două goluri care au adus primul titlu al Franţei. Cariera lui s-a terminat din păcate cu un gest nesportiv, fiind eliminat în finala World Cup 2006, în urma unei lovituri cu capul asupra italianului Marco Materazzi. Chiar şi aşa, a primit trofeul Golden Ball (Balonul de Aur) pentru cel mai bun jucător al turneului.
Pe 25 aprilie 2006, Zidane a anunţat oficial retragerea sa de la echipa naţională a Franţei după Campionatul Mondial de Fotbal, Germania 2006
Steaua Bucuresti
Steaua a adus în fotbalul românesc jocul spectaculos, în viteză, motiv pentru care în deceniul al nouălea al secolului trecut - jucătorii roş-albaştri au fost supranumiţi "viteziştii". Prima perioadă de glorie a Stelei au fost anii '50, cu „echipa de aur” care îi cuprindea, printre alţii, pe Apolzan, Ienei, Alecsandrescu, şi care a câştigat de cinci ori Divizia A, şi de patru ori Cupa României. Steaua a dat marea echipă a sfârşitului anilor '80, care a câştigat în 1986 Cupa Campionilor Europeni, şi care a evoluat în următorii trei ani la cel mai înalt nivel în Europa, jucând încă o semifinală şi o finală de Cupa Campionilor Europeni. Steaua deceniului al zecelea a câştigat de 6 ori consecutiv Divizia A şi a participat de trei ori la rând în Liga Campionilor.
După 1990, Steaua a continuat să domine fotbalul românesc, câştigand alte 8 titluri de campioană şi reprezentând an de an cu succes România în competiţiile europene. A avut trei participări consecutive în Liga Campionilor, a fost sfert-finalistă a Cupei Cupelor în 1993, şi a atins optimile de finală ale Cupei UEFA în 2005 şi semifinala aceleiaşi cupe în 2006.
În sezonul 2006-2007, Steaua a reuşit să se califice pentru a patra oară în grupele Champions League, fiind singura echipă de club din România care a evoluat în această competiţie. A terminat pe locul 3, sub Olympique Lyon şi Real Madrid, dar peste Dinamo Kiev, dupa 4-1 şi 1-1 cu Dinamo Kiev, 0-3 şi 1-1 cu Lyon şi 1-4 şi 0-1 cu Real Madrid, calificându-se astfel pentru şaisprezecimile Cupei UEFA, unde a fost eliminată de deţinătoarea trofeului, FC Sevilla, dupa 0-2 şi 0-1. Performanţa calificării în grupele Champions League a fost repetată în sezoanele 2007-2008 şi 2008-2009.
Mihai Viteazul
Domnie 1593 - 1601 (Ţ. Rom.),1599 - 1600 (Trans.),1600 (Mold.)
Născut 1558 , Drăgoeşti, Vâlcea
Decedat 9 august 1601 ,Turda
Predecesor Alexandru cel Rău (Ţ. Rom.), Andrei Báthory (Trans.), Ieremia Movilă (Mold.)
Succesor Radu Mihnea (Ţ. Rom.), Ştefan Bocskay (Trans.), Ieremia Movilă (Mold.)
Căsătorit cu Doamna Stanca
Urmaşi Nicolae Pătraşcu, Domniţa Florica
Tată necunoscut
Mamă Teodora Cantacuzino
Mihai Viteazul
A reusit ceea ce nici un alt domnitor roman nu izbutise pana atunci: unirea celor trei tari romane. Si a devenit astfel - pentru generatiile care i-au urmat - un simbol al luptei pentru independenta si unitate.
I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Acesta a fost Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu cel Bun (si el domnitor al Tarii Romanesti intre 1554 si 1557).
Mihai Viteazul s-a nascut in 1558 (sau in 1557 - dupa unii istorici), iar la numai 30 de ani ocupa deja prima functie in ierarhia administrativ - politica a tarii: Ban Mic (sau Banisor) de Mehedinti - un fel de prefect al zilelor noastre. Cariera sa continua, tot in 1588 fiind declarat Mare Stolnic (in timpul domniei lui Mihnea Turcitul), iar in 1591 devine Mare Postelnic (in domnia lui Stefan Surdul). Dupa ce, din 1592, este Mare Aga si chiar Ispravnic, devine in 1593 Mare Ban al Craiovei (in timpul domniei lui Alexandru cel Rau) - cea mai inalta demnitate pana la cea de domnitor. In acelasi an 1593, Inalta Poarta Otomana il numeste - in luna septembrie - domn al Tarii Romanesti. Intrarea sa in Bucuresti si ocuparea efectiva a tronului au avut loc la 11 octombrie 1593.
Strateg iscusit, imbinand talentul diplomatic cu actiunea militara, Mihai Viteazul a reusit sa puna in scurt timp bazele unui sistem de aliante antiotomane, capabil sa duca la sporirea rolului Tarii Romanesti pe plan extern. Astfel, in 1594, dupa mai putin de un an de domnie, Mihai Viteazul adera la “Liga Sfanta”, o alianta a puterilor crestine impotriva turcilor, incheind si un tratat de alianta cu Sigismund Bathory (principele Transilvaniei) si cu Aron Voda (domnul Moldovei din acea perioada).
Aproape imediat incep luptele cu Imperiul Otoman, multe dintre acestea terminandu-se cu victorii rasunatoare, Calugareni (1595) si Giurgiu (in acelasi an) fiind doar doua dintre locurile in care romanii condusi de marele domnitor i-au infrant pe turci. In scopul restabilirii hotarului natural al Tarii Romanesti de pe Dunare, Mihai Viteazul porneste campanii militare indraznete la sud de fluviu, dand batalii grele la Nicopole, Vidin si Cladova.
In decembrie 1596, Mihai Viteazul se intalneste din nou cu Sigismund Bathory, la Alba Iulia, propunandu-i acestuia o intelegere decisiva impotriva turcilor. Principele oscileaza insa intre a acorda sprijin Tarii Romanesti si a incheia o pace cu turcii. Preventiv, in ianuarie 1597, sultanul otoman ii trimite steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscand astfel independenta Tarii Romanesti si incercand sa evite - sau macar sa amane - o confruntare armata. In replica, luna urmatoare, solii lui Mihai Viteazul ii cer imparatului german Rudolf al II-lea sa ia sub protectia sa Tara Romaneasca si sa asigure mijloace materiale pentru intretinerea unei armate puternice.
Misiunea emisarilor da rezultate, in vara anului 1598 Rudolf al II-lea angajandu-se - prin tratatul de la Manastirea Dealu (Targoviste) - sa ii asigure lui Mihai Viteazul o plata lunara pentru intretinerea unei armate de 5000 de soldati si, la nevoie, “tunuri, praf de pusca si alte instrumente de razboi”, domnitorul roman obligandu-se sa se straduiasca sa indeparteze ostile otomane de Transilvania, Tara Romaneasca si de granitele Ungariei. Imperiul recunostea in acelasi timp domnia lui Mihai Viteazul si a urmasilor sai asupra intregii tari. In septembrie reincep insa razboaiele cu turcii. Oastea romana poarta din nou lupte la sud de Dunare (Nicopole, Vidin, Rahova, Plevna), obligand Poarta Otomana sa incheie din nou pacea cu Mihai Viteazul si sa il recunoasca drept domn al Tarii Romanesti, dar si pe fiul sau - Nicolae Patrascu - ca mostenitor al tronului.
La 29 martie 1599, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, renunta la tron in favoarea varului sau, Andrei Bathory, noul principe fiind insa protejatul polonilor, care erau in bune relatii cu otomanii. Acesta ii cere lui Mihai Viteazul sa inceteze luptele cu turcii si sa ii cedeze Tara Romaneasca. Romanul refuza si il infrunta pe Bathory, obtinand impotriva acestuia o victorie decisiva dupa batalia de la Selimbar. Astfel, la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul intra triumfal, cu un alai impresionant, in Alba Iulia, primind cheile cetatii de la episcopul Napragy si unind astfel Transilvania cu Tara Romaneasca. Inalta Poarta Otomana este pusa in fata unui fapt implinit si se vede nevoita sa recunoasca unirea, trimitandu-i lui Mihai Viteazul steag de domnie pentru Transilvania si lui Nicolae Patrascu pentru Tara Romaneasca.
Apoi, in februarie 1600, se semneaza la Pilsen un tratat de “inchinare si credinta” intre Mihai Viteazul si Rudolf al II-lea, acum atat imparat al Germaniei, cat si rege al Poloniei si Ungariei. In schimbul recunoasterii suveranitatii sale, in calitate de rege al Ungariei, Rudolf al II-lea ii promite lui Mihai Viteazul “ajutor si ocrotire, dar si domnie ereditara pe linie barbateasca”.
In primavara anului 1600, marele domnitor roman porneste actiunea de cucerire a Moldovei, armata sa infrangand la Bacau ostile lui Ieremia Movila, aliate cu cele poloneze. La 27 mai 1600, Mihai Viteazul emite din Iasi un hrisov (act domnesc) in care se intitula “Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Romnesti, al Ardealului si al Moldovei”. Acesta avea sa fie punctul culminant al unei domnii luminate, in timpul careia s-a reusit pentru intaia oara unirea celor trei tari romane sub acelasi voievod.
Dar era mult prea mult pentru marile puteri ale acelor timpuri, care si-au unit fortele pentru a il indeparta pe cel care le sfidase. Astfel, in septembrie 1600, Mihai Viteazul a fost invins la Miraslau de ostile nobilimii maghiare (ajutate de poloni) care au ocupat Moldova si au patruns si in Tara Romaneasca. Mihai Viteazul cere din nou sprijinul imparatului Rudolf al II-lea, pentru a invinge - ajutat de generalul Basta - armata nobiliara a lui Bathory la Goraslau. Giorgio Basta a fost un austriac de origine italiana, comandant al trupelor habsburgice din Transilvania, acelasi general care va ordona uciderea domnitorului roman, asasinat in august 1601 pe Campia Turzii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
