Alexandru cel Mare

Alexandros III Philippou Makedonon (iulie 356 î.Hr. – 10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare sau Alexandru al III-lea al Macedoniei, rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de trezeci şi trei de ani, era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată şi contribuise la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

1 Copilăria lui Alexandru
2 Ascensiunea Macedoniei
2.1 Filip şi Alexandru
3 Cuceririle lui Alexandru Macedon
3.1 Epopeea alexandrină
3.2 Asia Mică
3.3 Bătălia de la Issos
3.4 Cucerirea Siriei şi a Egiptului
3.5 Căderea Imperiului Persan
4 Ultimii ani



1. Copilăria lui Alexandru

În anul 356 î.e.n., pe 20 iulie, s-a născut în palatul rezidenţial al primilor regi ai Macedoniei fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei; mama sa, Olympia,care era fiica regelui Epirului, Neoptolemos.
Încă de la naştere, legenda şi-a pus amprenta asupra lui Alexandru. Astfel, se spune că el ar fi venit pe lume în ziua în care a ars templul lui Artemis din Efes, iar magii aflaţi la faţa locului ar fi afirmat că venise pe lume flagelul cel mai de temut pentru Asia. Se mai povesteşte că în timpul naşterii sale: "... două acvile s-au coborât pe acoperişul palatului, semn că acest copil va domni într-o zi peste două imperii...", dar şi că, nouă luni mai devreme, Filip ar fi surprins întâlnirea amoroasă a lui Zeus, sub forma unui şarpe, cu regina Olympia.
La şapte ani, copilul este încredinţat spre a fi educat austerului şi puritanului Leonida, rudă cu Olympia, şi unei cohorte de preceptori. Micul Alexandru creşte în spiritul mitului referitor la genealogia sa legendară, el fiind fiul mistic al lui Zeus.



În compania viitorilor paji din familiile aristocratice, copilul învăţă luptele, auncarea cu lancea, salturile, poezia, muzica. Mai târziu, va deprinde scrisul şi matematica, precum şi tradiţiile familiale şi aristocratice. Astfel, învaţă cum strămoşul său, Alexandru I, le-a adus perşilor tribut de pământ şi apă, cum a fost acesta constrâns să îşi silească armatele să lupte împotriva fraţilor eleni, cum templele şi mormintele le-au fost profanate de perşi. Alexandru a crescut cu gândul de a răzbuna jignirea adusă strămoşilor săi. Aşa se face că, în ziua în care solii perşi au sosit la palat, au fost uimiţi de întrebările extrem de pertinente ale copilului.
Mama sa, iniţiată în cultul secret al lui Orfeu şi Dionysos din Samothrace, îi va oferi o educaţie religioasă şi mistică demnă de un mare preot.
În adolescenţă, Alexandru deprinde totodată echitaţia şi arta de a îngriji caii. Se spune că la curtea lui Filip a fost adus un cal numit Bucefal, pe care stăpânul lui voia să îl vândă pe treisprezece talanţi. Calul fiind sălbatic, de nestăpânit, Filip nu a vrut să-l cumpere. Tânărul Alexandru s-a angajat să îl încalece, şi, sub privirile îngrijorate şi uimite ale tatălui său şi ale curtenilor, a reuşit să-l strunească, fapt care l-a determinat pe regele Filip să exclame că Macedonia este prea mică pentru cineva cu asemenea merite. Din acest moment, Filip decide să-l educe ca pe un viitor rege şi războinic.
Între anii 343 şi 340 î.e.n., regele se interesează direct de educaţia lui Alexandru, încredinţându-l unei "Academii" la conducerea căreia îl va aduce pe filosoful grec Aristotel. Filosoful ajunsese la o definiţie a esenţei omului, care presupunea o anumită afinitate între greci şi barbari. Un orator ca Socrate, propovăduia, dimpotriva, elenizarea forţată a non-grecilor prin recucerirea Asiei. Alţi gânditori, cum ar fi atenianul Demostene, deveniseră apărătorii vechii concepţii a cetăţii-stat, mica unitate independentă, apărându-şi cu încrâncenare drepturile pe un teritoriu restrâns la partea care putea fi apărată, rareori mai mare decât un departament francez din zilele noastre.

2. Ascensiunea Macedoniei

În anul 340 î.e.n., regele îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de şaispezece ani, să-l însoţească la asediul din Perinth, pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.
Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor. Aceasta va lua sfârşit în anul 339, prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.
Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.

2.1 Filip şi Alexandru

Regele Macedoniei este convocat de Consiliul Sacru din Delphi, pentru a conduce al patrulea război sfânt menit să-i pedepsească pe localnicii din Amphissa, vinovaţi de sacrilegiu. În faţa pericolului comun reprezentat de Macedonia, cetăţile inamice Atena, Teba, Corint şi aliaţii acestora formează o coaliţie la Cheroneea. Bătălia de la Cheroneea va fi îndelungată şi, cu toate că deznodământul părea nesigur, lupta va fi în final câştigată graţie unui atac al cavaleriei conduse de Alexandru. Această bătălie marchează victoria definitivă a lui Filip asupra Greciei. Alexandru, împreună cu Antipater şi Alkimaklos, vor fi trimişi ca ambasadori la Atena, pentru a duce cenuşa celor căzuţi în luptă şi pentru a discuta condiţiile păcii. Tot în această perioadă, Filip instalează garnizoane în punctele strategice de la Termopile, Chalcis, Teba şi Corint.
La întoarcerea în Pella, în toamna anului 337 i.e.n., regele Filip o repudiază oficial pe Olympia, dar îi lasă rangul de regină, iar lui Alexandru pe cel de urmaş legitim la tron. Filip se recăsătoreşte cu intriganta Cleopatra-Euridice, nepoata generalului Attalus, şi astfel raporturile de familie devin tensionate. Se formează două "tabere": pe de o parte regele, noua soţie şi clanul loial acesteia, pe de cealaltă, prinţul moştenitor, mama şi prietenii acestuia.
Delegaţii cetăţilor şi statelor greceşti din Pelopones, cu excepţia Spartei, se reunesc la Corint, formând o confederaţie numită Liga de la Corint, condusă de un consiliu comun. Liga de la Corint votează pentru războiul contra perşilor, precum şi pentru alianţa cu Filip şi descendenţii acestuia. Astfel, Filip devine atotputernic în Grecia şi este numit Hegemon, conducător suprem al armatelor eleno-macedonene împotriva perşilor, campionul panelenismului.
În timpul celebrării fastuoase a căsătoriei Cleopatrei, sora lui Alexandru, cu Alexandros din Molossia, la o dată care coincidea cu o mare sărbătoare religioasă, regele Filip este ucis cu un pumnal de Pausanius, fiul celui care conducea regiunea Orestis, ofiţer şi gardă de corp a regelui. Olympia porunceşte asasinarea Cleopatrei-Euridice, regina uzurpatoare, împreună cu fiul ei nou-născut.
Când află vestea uciderii lui Filip al II-lea, Antipater, care asigura funcţia de regent, convoacă Adunarea Macedonenilor sub Arme, care avea menirea să desemneze noul suveran.
Astfel, la nouasprezece ani Alexandru este gata să îşi asume povara conducerii unui imperiu măcinat de duşmănii şi de gelozii şi ameninţat de pericole din exterior.
Macedonenii îi cereau lui Alexandru să renunţe la Grecia, pe care Filip nu avusese timp să o îmblânzească şi nici să-i calmeze cu prudenţă şi blândeţe pe barbarii care se revoltau. Dar Alexandru, fără a se baza pe altceva decât pe îndrăzneala sa şi temându-se că o slăbiciune cât de mică riscă să declanşeze o revoltă generală împotriva sa, a acţionat exact invers. Numit conducător al "conferenţei" elene de către Congresul de la Corint, el a reprimat revolta oraşelor greceşti, i-a învins pe tebani dându-le o lecţie crudă şi aspră, pe care se pare că a regretat-o tot restul vieţii, şi a supus Atena.
Alexandru a reuşit apoi să îi reunească pe greci pentru a-l putea înfrunta pe inamicul comun: perşii. În 334, în fruntea unei armate de 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, tânărul rege traversează Hellespontul şi ajunge la Strâmtoarea Dardanele, la gura Mării Negre.
Înconjurat de generali competenţi precum Antipatros, Eumene, Lysimac, Perdiccas, Ptolemeu, Seleucos Întâiul Nicator, regele izbuteşte să supună Imperiul Persan şi începe cucerirea Asiei.

3. Cuceririle lui Alexandru Macedon

3.1 Epopeea alexandrină

Tânarul rege a început de foarte devreme să construiască, în mod conştient, această imagine de nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regaseau în el peste secolele care îl despărţeau de războiul Troiei. Pentru a-şi întemeia puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină şi s-a dat drept urmaş al lui Hercule, după mama. Când trecu podul Heles, în 334, primul său act politic a fost o ceremonie, la Troia, la mormintele lui Ahile şi Patrocle.

3.2 Asia Mică

În anul 335 î.Hr. Alexandru cel Mare organizeaza o incursiune împotriva getilor din stânga Dunarii. Cu acest prilej, Alexandru trece cu o parte din oaste, într-o noapte, Dunarea. S-au folosit de barcile localnicilor - trunchiuri de copaci scobite: monoxile - care erau în numar foarte mare. Pe malul stâng al fluviului au întâlnit lanuri înalte de grau.
Getii i-au opus lui Alexandru o armata de 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi. Cu toate acestea getii nu au putut rezista în fata armatei lui Alexandru. Getii au fugit la orasul lor, care se afla la circa 6 km de Dunare. Pâna la urma au parasit si orasul care nu era bine întarit. Au luat cu ei atâtia copii si femei cât au putut duce pe cai, departându-se cât mai mult de Dunãre.
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335). În fruntea unei armate formate din 30.000 şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.
Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului Granicos în mai 334. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe perşi după o luptă crâncenă a celor două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.
Acum ei intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, astfel încât să-i împiedice pe perşi să o folosească drept bază pentru a invada Grecia. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilizând democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, îi rezistă şi vor fi pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.e.n., Alexandru cucereşte cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. Abia apoi se îndreaptă spre interiorul regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). De aici se îndreaptă spre est, spre munţii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.

3.3 Bătălia de la Issos

Ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a râului Cidnus. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează şi, ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea sa de a-şi ordona şi conduce trupele în luptă, reuşeşte să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia de la Issos. Darius fuge, lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.
Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu toată consideraţia cuvenită rangului lor. Batalia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru cu o armata experimentata si compacta a intalnit,o armata dezorganizata formata din soldati din mai multe tari.Batalia decisiva sa dat la Issos aici, oastea lui Alexandru a inalnit armata persana intr-un camp deschis.Darius a atacat, primul arucand in prima faza a luptei cavaleria.Alexandru a asteptat pe loc prima initiativa a lui Darius, astepdand cavaleria oastea lui Alexandru s-a desprins in doua lasând cavaleria sa intre pintre ei si, prizand-o ca intr-un cleste, a distruso (vreo 80,000 de soldati). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic in flancul armatei persane.Perşii pierzand grosul armatei lor (adica cavaleria)au inceput sa dezerteze, lasându-l pe Darius singur.

3.4 Cucerirea Siriei şi a Egiptului

De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui pentru Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur oraşul Tyr a rezistat timp de şase luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.
Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.
După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.e.n.



3.5 Căderea Imperiului Persan

Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.
Darius îşi adusese trupele - un milion de oameni, se spune - aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele (era data de 2 octombrie 331 î.e.n.).
Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, insă Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cirus cel Mare, la Pasargades.
Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.
Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape trei ani (330-328 î.e.n.) într-un climat când torid, când glacial, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.



4. Ultimii ani.

Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui decepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.
Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor.El a murit in timpul unei petreceri (probabil de friguri,ori fusese otravit); el planificase o campanie de cucerire in Arabia.La moartea lui, imperiul a intrat, timp de două secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.
Celui mai demn - În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni rivale conduse de "diadoci" sau "succesori" care, după ce s-au sfâşiat timp de patruzeci de ani (323-281), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său în trei părţi: Macedonia revenea antigonizilor, Egiptul, lagizilor, iar Asia Mica, seleucizilor, dar limba si cultura greaca s-au pastrat doar in orasele fostului imperiu . De-a lungul perioadei romane si mult timp după aceea Estul avea sa apartina grecilor .
Alexandru a fost considerat, atât în istorie cât şi în folclor ca cel mai mare cuceritor tânăr.