Înfrângerea lui Napoleon / Congresul de la Viena / Sfânta Alianţă

În octombrie 1808, la Erfurt, Napoleon a acceptat pretenţiile Rusiei la Moldova şi Ţara Românescă în schimbul sprijinului rus în eventualitatea unui război între Franţa şi Austria. Contribuţia lui Alexandru I (1801 – 1825) la Victoria lui Napoleon asupra austriecilor în 1809 a fost neglijabilă, după cum a fost de altfel şi recompensa teritorială primită de Rusia, respectiv districtul Tarnopol de la nord-est de Carpaţi. În 1810, preţul plătit de Rusia pentru participarea la Sistemul Continental a ieşit la iveală. Valoarea anuală a exporturilor Rusiei scăzuse cu 40% şi guvernul era obligat să instituie inflaţia.

Inflaţia - devalorizare și scădere a puterii de cumpărare a banilor dintr-o țară, datorită existenței lor excedentare în circulație.

Era evident că Franţa nu era dispusă să ofere un sprijin semnificativ în războiul purtat de Rusia împotriva Turciei. La 31 decembrie 1810 Alexandru a renunţat efectiv la alianţa sa cu Franţa anunţând că va percepe o taxă mai mare pe produsele aduse în Rusia pe uscat decât pe cele aduse pe mare. Prin transportul neutru se aduceau de mult mărfuri englezeşti în Rusia, iar în 1811 vasele engleze au început să intre în porturile ruse.
Temându-se de un atac francez, Alexandru a încheiat pacea cu turcii în mai 1812. Ruşii au fost de acord să se retragă din Moldova şi Ţara Românească, dar au câştigat o parte din Basarabia. Armata de invazie a lui Napoleon a pătruns pe teritoriul rus în 12 iunie 1812.



Depăşiţi ca număr, ruşii au evitat o luptă de proporţii până când trupele inamice, deja împuţinate din cauza foametei şi a bolilor, au ajuns la 100 mile de Moscova. Mihail Kutuzov, comandantul suprem al armatei ruse, a stabilit tabăra la Borodino, unde francezii au pierdut 40 000 de oameni într-o bătălie nedecisivă în 26 august.
În acea noapte su izbucnit o sumedenie de incendii şi în următoarele câteva zile s-a distrus 90 % din Moscova. Derutat de refuzul ruşilor de a se preda şi alarmat de perspective iernii ruse, Napoleon a ordonat retragerea din Moscova în octombrie. Un număr mic din soldaţii lui au scăpat cu viaţă. Ceilalţi au căzut pradă partizanilor, forţelor lui Kutuzov şi iernii cumplite.


În războiul din 1812 Alexandru I a trecut printr-o criză religioasă ajungând să fie convins că era de datoria lui să îl răstoarne pe Napoleon şi să reinstaureze ordinea în Europa.
În 1813 el s-a străduit să creeze o A Cincea Coaliţie, negociind acorduri cu Prusia şi Austria. El a preluat comanda armatei dovedind un mare eroism în bătălia de la Leipzig din octombrie 1813. Învingând opoziţia austriecilor şi prusacilor, Alexandru a insistat ca aliaţii să invadeze Franţa. Tratatul de la Chaumont ( 9 martie 1914) i-a angajat în înfrângerea totală a lui Napoleon, care a abdicat la 11 aprilie 1814, la numai câteva zile după ce Alexandru I a intrat în Paris în fruntea trupelor lui victorioase.

Încheierea păcii

La Congresul de la Viena (1814-1815), în timpul căruia puterile implicate au încercat să schiţeze viitorul Europei, britanicii şi austriecii s-au opus propunerii lui Alexandru de a recrea Polonia, aşa că el a trebuit să se mulţumească cu un Regat al Poloniei trunchiat condus de un rege Romanov. Armatele ruse nu au jucat niciun rol în campania finală împotriva lui Napoleon care, încurajat de disputele între aliaţi, a părăsit insula Elba, unde fusese exilat, şi a avut o nouă tentativă de venire la putere soldată cu înfrângerea lui la Waterloo la 18 iunie 1815.
Alexandru a dorit ca Alianţa Cvadripartită să fie permanentă şi a sprijinit încercarea de înfiinţare a unui Sistem al Congreselor cu şedinţe regulate între aliaţi în care să se discute problemele Europei.
Propunerea lui ca alianţa să fie întărită printr-un angajament de respectare a “principiilor imuabile ale religiei creştine” a fost respinsă de britanici.

Imuabil = care nu se schimbă niciodată; permanent; constant; neschimbător

Prusia şi Austria împărtăşeau îngrijorarea britanicilor faţă de proporţiile forţelor armate ruse, au semnat Sfânta Alianţă, deşi ministrul afacerilor externe austriac Metternich a clasat-o drept “ lipsită de sens şi sforăitoare”.


Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 - 9 iunie 1815), conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa. Preocupările majore au fost:

* realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile lingvistice, religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau;
* favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi clericale.

Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". Restauraţia consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor evenimente cu rezonanţă, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franţei, Talleyrand, ţarul Alexandru I al Rusiei şi baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

Sfânta Alianţă a fost o coaliţie a Imperiului Rus, Prusiei şi Imperiului Austriac creată la iniţiativa ţarului Alexandru I şi semnată pe 26 septembrie 1815 de cele trei mari puteri.

În mod formal, Sfânta Alianţa ar fi trebuit să asigure implicarea valorilor şi dragostei creştine şi a păcii în viaţa politică europeană, dar, în practică, Klemens Wenzel von Metternich a transformat-o într-un bastion al conservatorismului împotriva revoluţiilor. Cei trei împăraţi ale ţărilor implicate au folosit acest tratat pentru a împiedica răspândirea ideilor revoluţionare, în special ale celor ale Revoluţiei franceze. Alianţa era îndreptată împotriva democraţiei şi secularismului. Cu excepţia Regatului Unit, Imperiului Otoman şi a Sfântului Scaun, toate naţiunile europene s-au alăturat Sfintei Alianţe. Se poate spune că Sfânta Alianţă a fost, cel puţin din punctul de vedere al celor de azi, prima organizaţie internaţională pentru apărarea securităţii şi păcii din Europa, deşi era legată de modele politice retrograde. Sfânta Alianţă este asociată, de obicei, cu Cvadrupla Alianţă şi cu Cvintupla Alianţă, (care au inclus, pe lângă Rusia, Austria şi Prusia, şi Regatul Unit şi, din 1818, Franţa), organizaţii care au urmărit susţinerea aranjamentelor de pace stabilite la Congresul de la Viena. Sfânta Alianţă a încercat să se amestece şi în politica Americii Latine, dar acţiunile sale au fost stopate de opoziţia Regatului Unit şi de poziţia politică a preşedintelui american James Monroe.

Se consideră, de obicei, că Sfânta Alianţă a încetat să existe odată cu decesul împăratului Alexandru I (1825).