Vlad Ţepeş

Vlad Ţepeş s-a născut în cetatea Sighişoara din Transilvania şi a fost Domn al Ţării Româneşti (1448, 1456-1462, 1476).
Vlad Ţepeş a fost nepotul lui Mircea cel Bătrîn şi fiul lui Vlad Dracul, de la care îşi trage numele de Dracula, sau Draculea fiu al lui Dracul. Ţepeş l-au numit mai tîrziu turcii, după pedeapsa crîncenă pe care obişnuia să o aplice duşmanilor săi, dar şi trădătorilor şi răufacătorilor: tragerea în ţeapă.
În 1443, Vlad, tatăl lui Ţepeş, a fost învestit de împăratul Sigismund cu Ordinul Dragonului, o organizaţie închinată luptei împotriva Imperiului Otoman. Acest ordin i-a conferit apoi supranumele de Dracul, ţinînd cont de faptul că la multe popoare „dragonului“ i se mai spunea şi „drac“. Dracula poate fi considerat un diminutiv, „fiul dragonului“, sau „fiul dracului“. Apoi, Vlad şi fratele său vitreg, Radu „cel Frumos“, au fost numiţi „Drăcuţii“. În vechea slavă „dragon/drag“ înseamnă însă „frumos, iubit“). În istorie însă, Vlad s-a ales cu numele de Dracula, iar fratele său cu cel derivat din Frumos.
Întâi a fost ostatic la turci (1442-1448), apoi pribeag în Moldova şi Transilvania (1448-1456).



Vlad Ţepeş era văr cu Ştefan cel Mare. A domnit şase ani, în trei rânduri. A restabilit ordinea în ţară, aplicând pedepse aspre.
În plan extern, se angajează curajos în lupta împotriva turcilor şi refuză plata tributului. Sultanul Mohamed al II-lea năvăleşte cu armata sa (1462) în Ţara Românească, însă Vlad întreprinde un atac de noapte, care provoacă măcelărirea turclor între ei.
Ţepeş este nevoit să se retragă în Ungaria, la Matei Corvin, care îl închide pe Vlad la Buda, ca urmare a uneltirilor boierilor. Abia în 1476, Vlad Tepeş revine în scaunul domnesc, dar e ucis de boieri.

După ce a fost arestat şi întemniţat la Buda, în fortăreaţa Vişegrad, feudele lui Vlad Ţepeş au intrat în posesia huniazilor timp de şase ani, apoi în administrarea oraşelor săseşti. De prin 1467, conform vechiului document transilvan, Vlad Dracul şi-a petrecut însă mult timp în cetatea Corona, dar şi în expediţii militare. Bertha Diana Krauser spune că şi cronici otomane şi bizantine ar afirma ideea că Ţepeş n-a stat în temniţă 14 ani, aşa cum acreditează unii istorici pentru a-i motiva lipsa de interes faţă de zona sud-carpatică după pierderea tronului, din 1462. Se pare chiar că, pînă următoarea scurtă domnie din 1476 şi apoi fulgerătoarea sa dispariţie, în urma unui asasinat, în decembrie 1476 sau ianuarie 1477, Ţepeş s-a îngrijit de descendenţii săi din zona Ciocracului, aşa cum atestă vechile cărţi funciare din anii 1850 privind familiile Draguly, Laszlo (Ladislau) sau Siegel (numele de fată al Katharinei).




Atacul de noapte al lui Vlad Ţepeş: (17 iunie 1462)

Profitând de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie şi mai ales ţeapă, tot malul stâng al Dunării, de la Zimnicea în Deltă. Cronicarii de curte ai lui Vlad notează cu sfinţenie şi frică, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucitia şi Nevoselo 1350 turci traşi în teapă, la Dirstor, Cartal şi Dripotrom 6840, Turtucaia 630, Giurgiu 6414, Rahova 1460, Novigrad şi Sistov 749 şi Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe şi toate vârstele. Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atât de mare încât paşalele şi dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul în speranţa ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuşi să scape de înfricoşata vecinatate a omului cu ţepe.




Furia lui Mahomed nu întârzie să se arate. Într-un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci. Pentru a-si îmbărbăta încercaţii ieniceri care începuseră să simtă ameninţarea vârfului ascuţit al ţepei, sultanul se decinde să părăsească Stambulul şi să conducă personal campania de pedepsire şi lichidare a curajosului voievod.
Ordia cea grozavă s-a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000 de războinici mărşăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elită al ienicerilor număra 25.000 de luptători. În faţa colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Raportul lui Balbi, ambasadorul veneţian la Stambul ne spune ca Vlad deţinea o armata de maxim 30.000 de soldaţi, în timp ce Petrus Thomasio scrie ca valahii aveau doar 22.000 de războinici. Pentru a zădărnici traversarea bătrânului fluviu de către turci, voievodul se foloseşte de o serie de tactici militare vizionare care apar în Europa de-abia în perioada modernă. Vlad intenţiona să-l prindă pe Mahomed în pădurile dese şi întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman-padure nebună).
Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului între Nicolope şi Bucureşti. Atunci, într-o demonstraţie de curaj unică în istoria omenirii (niciun alt lider militat înainte sau după el, nu s-a deghizat şi a atacat o tabară duşmană din interior), Vlad Ţepeş şi cei mai buni oşteni se îmbracă în straie turceşti şi se infiltrează între otomani. Ţinta sa era cortul sultanului. În plină noapte, şocaţi şi buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de valahi, marii viziri Mahmud şi Isac fiind ucişi în luptă. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, valahii în frunte cu Ţepeş scăpând ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Oştenii lui Vlad se retrag în viteza, iar dimineaţa avea să arate proporţiile dezastrului. Imensa armata era în agonie. Vlad continuă să hărţuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul zdrobeşte un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingând numărul de 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în rândurile căreia foamea, setea şi bolile îşi luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăşte să-şi salveze oştenii rămaşi, retrăgându-se pe Dunare din oraşul Brăila. Acoperit de ruşine, cu o armată bolnavă şi înjumătăţită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrangerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie şi petreceri, pentru ca supuşii săi să creadă că s-a întors victorios. În acelaşi timp, Vlad zdrobeşte armata fratelui său Radu care se salvează prin fugă.
30.000 turci nu au acelaşi noroc…

Vă recomand următoarele cărţi în care puteţi găsi mai multe detalii. Sunt sigur că mai sunt şi altele dar eu le am doar pe acestea. Aştept recomandări.