În această povestire, Mark Twain, ironizează obişnuinţa din lumea artelor, de a fi recunoscută valoarea unui artist după moartea sa.
Naratorul a petrecut luna martie a anului 1892 la Menton, pe Riviera. Acolo a făcut cunoştinţă cu un bogătaş pe nume Smith.
Într-o seară Smith i-a arătat un om pe nume Teophile Magnan. Tot atunci, Smith şi-a amintit o poveste scrisă de Hans Christian Andersen în care o pasăre moare de foame iar copilul care o deţinea începuse să plângă când şi-a văzut pasărea moartă deşi nu făcuse nimic pentru ea cât trăise în colivia lui.
După un timp, bogătaşul i-a povestit aventurile lui din Franţa. Smith fusese un artist şi pictase schiţe împreună cu doi prieteni - Claude Frere şi Carl Boulanger. Ei locuiseră, într-o sărăcie lucie, tot la un fost artist, Francois Millet.
Într-o zi Carl afirmase că ştie o metodă prin care tablourile lor s-ar vinde mult mai bine: trebuiau să fie însoţite de un nume ilustru. El veni cu idea obţinerii unui astfel de nume în modul următor : unul dintre artişti trebuia să moară fictiv, astfel cariera lor ar fi luat o întorsătură favorabilă.
Millet a fost ales la sorţi "să moară". Prietenii săi au dat anunţuri în ziare despre starea lui precară de sănătate. În paralel cu asta ei mergeau la vânzare cu lucrările sale în ţinuturile învecinate şi afacerile mergeau din ce în ce mai bine, muribundul lucrând de zor pentru a realiza cât mai multe lucrări ce aveau să se vândă postum.În ziua înmormăntării, în sicriu era un manechin iar adevăratul Millet ajuta la transportarea propriului trup "neînsufleţit".
Artistul mort a devenit celebru iar toţi s-au îmbogăţit. Francois Millet şi-a schimbat numele în Teophile Magnan ducând o viaţă prosperă.-------------------------------------
Se înţelege paralela dintre pasăre-artist şi copil-societate. Numai după moarte copilul a regretat neglijenţa sa aşa cum societatea a apreciat doar postum tablourile pictorului.
